MĂREȚIE s. f. 1. Faptul de a fi măreț; sumă de calități care trezesc admirație, uimire, splendoare. Sta cu ochii spre stele și se gîndea la măreția veșniciei. SADOVEANU, O. VI 431. Măreția uimitoare a vechilor castele de pe malurile Rinului. VLAHUȚĂ, la TDRG. Toat-a apei ș-a pustiei și a nopții măreție Se unesc să-mbrace mîndru vechea-acea împărăție. EMINESCU, O. IV 113. 2. (Arhaizant și regional) Mîndrie, fală, semeție, orgoliu, trufie, îngîmfare. Trase de la brîu o năframă de borangic și se șterse cu măreție la nas. SADOVEANU, P. M. 32.