MĂNUNCHI s. n. (Mold., ȚR) Mîner, coadă, plăsea. A: Căuta... înlăontrul Europii să între și toate părțile apusului supt mănunchiul săbiei sale să puie. CANTEMIR, HR. B: Rukoętĭ, ru (č) ni (k). Mănunchiu. MARDARIE, 228. Rukoętĭ. Mănuchiul. LEX. 1683, 57^r. Au vîrît și munuchiul după ascuțit. BIBLIA (1688). Variante: mănuchi (LEX. 1683, 571), munuchi (BIBLIA 1688). Etimologie: lat. manuclus.