mălai, mălaiuri, s.n. – (bot.) Porumb; plantă anuală, cu tulpina puternică, înaltă până la 3 m (Zea mays). În Transilvania, se cultiva începând cu sec. XVII (în timpul domniei principelui Rákóczi, 1631-1648). A înlocuit treptat meiul, devenind alimentul de bază în multe zone. „În anul 1736, a fost foametea cea mare în Maramureș. Atunci au murit 25 % din populația județului. În urma foametei, guvernul a hotărât să introducă cultivarea cartofului și a porumbului” (Coman, 2004: 20-21). În anul 1778, mălaiul era deja aliment de bază în Maramureș: „Românii din Maramureș se nutresc mai ales cu cereale, în primul rând porumb. Carne mănâncă rar, preferă slănină și îndeosebi laptele și derivatele sale. Nu lipsește din hrana lor varza murată, fasolea, ridichile, merele, perele și prunele uscate” (scria medicul italian Antonio Candestrini la 1795, cf. Tomi, 2005: 95). Vezi și părinc (= mei, mălai mărunt), cultură autohtonă anterioară pătrunderii culturii de porumb. ♦ (onom.) Mălai, Mălăiescu, Mălaimare, nume de familie (20 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Et. nec. (DER, DEX, MDA); cuvânt autohton (Hasdeu, 1894). „Apare evidentă înrudirea cuvântului cu mămăligă, cu atât mai mult cu cât ambele lipsesc din dialecte. Dacă e vorba de o formație internă și expresivă ne-am putea gândi la o formă primitivă *mămălaie” (DER). Cuv. rom. > ucr. maljaj, pol. malaj (Miklosich, Berneker, cf. DER), rus. malai (Vasmer, cf. DER), bg. malai (Capidan, cf. DER), magh. malé (Edelspacher, cf. DER; Scriban, Bakos).