leșuire sf [At: (a. 1651) JAHRESBER. III, 177 / Pl: ~ri / E: leșui¹] (Îrg) 1 Pândă. 2 Pândire.

aleșui v vz leșui

aleșuire sf vz leșuire

leșui³ vr [At: ALR II, 3391 / Pzi: ~esc / E: leșie + -ui] (Reg) A se spăla pe cap cu leșie (1).

leșui² [At: PONTBRIANT, D. / Pzi: ~esc / E: cf leșin] 1 vt (Reg) a provoca o stare de slăbiciune, de sfârșeală. 2 vr (D. oameni) A se simți lipsit de putere. 3 vr (D. oameni) A avea o stare de slăbiciune Si: a se sfârși. 4 vt (Trs) A înfrunți (2). 5 vi (Îvr) A pălăvrăgi.

leșui¹ [At: PSALT. SCH, 15 / Pzi: ~esc / E: mg lesnic] 1-2 vti (Îrg) A urmări sau a cerceta pe ascuns sau dintr-un loc ascuns, pentru a prinde, a ataca, a afla, a surprinde Si: a iscodi, a spiona. 3-4 vti (Îrg) A aștepta într-un loc ascuns producerea unui eveniment sau capturarea cuiva Si: a aleșui, a pândi. 5 vt (Reg) A ispiti.

†ALEȘUI (-uesc)... = LEȘUI...

LEȘUI, leșuiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A provoca sfîrșeală, slăbiciune, leșin la stomac. Unchiașul mîna, mîna, zor, zor, și calea nu se mai isprăvea, și foamea îl leșuia, și setea îl ardea. DELAVRANCEA, S. 251.

ALEȘUI vb. (Mold., Trans. SV) A pîndi; a sta la pîndă. A: Ea te-a aleșui la cap și tu o vei pîndi la călcîi. DP, 12^r. Pre sărac să-l apuce aleșuiaște. CANTEMIR, DIVANUL, apud HEM. C: Aleșuindu-l și cercînd să vineaze ceva den gura lui. N TEST. (1648), s.v. leș. Pre omul bun alesujeste. VISKI, apud TEW; cf. N TEST. (1648), apud TEW; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW. Etimologie: pref. a- + leșui sau aleș + suf. -ui. Vezi și aleș, leașnic, leș, leșui, leșuitor, leșuitură. Cf. leșui.

LEȘUI vb. (Mold., Ban., Trans, SV) A sta la pîndă. A: Pîndindu-l și leșuind la strîmtoare. DOSOFTEI, VS; cf. VARLAAM. C: Leșuiaște întru ascuns ca leul in sălașul său. PSALT. (1651). Împregiur mă leșuiesc. VCC, 36. .Léshuiesk. Insidior. AC, 350; cf. N. TEST. (1648), apud TEW, s.v. aleșui; SICRIUL DE AUR, apud TEW, s.v. aleșui; VISKI, apud TEW, s.v. aleșui; PSALTIRE SEC. XVII, apud. TEW, s.v. alesui; PS. SEC. XVIII, 132^v. Etimologie: leș + suf. -ui. Vezi și aleș, aleșui, leașnic, leș, leșuitor, leșuitură. Cf. a l e ș u i.

leșuì v. 1. a-i veni cuiva slăbiciuni: mă leșuie la stomac; 2. fig. a desgusta. [De aceeaș origină cu leșina].

aleșuĭésc, V. leșuĭesc.

leșíĭ, a leșiá v. tr. (var. din leșin și infl. de leșie). Nord. Mă leșie (la stomah), îmĭ vine leșin (la stomah), de foame. – În Olt. leșuĭesc: cînd vă e foame răŭ, să stațĭ pe loc, să nu umblațĭ, că maĭ răŭ vă leșuițĭ (NPl. Ceaur, 123).

2) leșuĭésc v. tr. V. leșiĭ.

1) leșuĭésc și aleșuĭésc v. tr. (ung. lesni. V. leș 2). Vechĭ. Pîndesc.

leșui (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. leșuiesc, 3 sg. leșuiește, imperf. 1 leșuiam; conj. prez. 1 sg. să leșuiesc, 3 să leșuiască

leșui (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. leșuiesc, imperf. 3 sg. leșuia; conj. prez. 3 să leșuiască

leșui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. leșuiesc, imperf. 3 sg. leșuia; conj. prez. 3 sg. și pl. leșuiască

leșui (leșuiesc, leșuit), vb. – A slăbi, a lua puterea, a rămîne fără putere. Sl. lišiti „a lipsi”, cf. lehăi. – Der. leșuială, s. f. (slăbire, leșin); leșin, s. n. (slăbiciune, pierderea cunoștinței), probabil în loc de *leșin(i)e, cf. bg., rus. lišenie „pierdere, privare”; leșina, vb. (a pierde cunoștința; a pierde puterea), cf. sb. lješivati „a pierde puterea”; leșinat, adj. (slăbit, fără cunoștință; fad, searbăd); leșinătură, s. f. (slăbiciune; stîrpitură). Părerile variază destul cu privire la originea acestor cuvinte. După Cihac, II, 669, leșina (mr. lișinare) ar veni din gr. ỏλιγώνομαι, fiind un cuvînt identic cu a ligni. Pentru Philippide, Principii, 148 și Iordan, BF, IX, 153 este un der. din leș „cadavru”; după Tiktin, există o legătură între leșin și lehamite, care pare certă, însă nu pe calea indicată de el. În sfîrșit, după Candrea-Dens., 983; Pascu, I, 108; Densusianu, GS, II, 19; Rosetti, I, 168; Buescu, RPF, III, 356, e vorba de un reprezentant al lat. *laesionāre, din laesiōnem, greu de admis din punct de vedere semantic.