LAVIȚĂ, lavițe, s. f. Scîndură lată fixată pe țăruși servind, mai ales în casele țărănești, ca bancă pentru a ședea (uneori și ca pat). Mama Catrina, cu fața în jos pe lavița din casă, plîngea înăbușit. BUJOR, S. 47. Toată lungimea păretelui din fund... era prinsă de o laviță îngustă. HOGAȘ, M. N. 78. Acasă, îl așază frumos pe lavița așternută c-un lăvicer curat. VLAHUȚĂ, N. 10. ♦ Bancă fixată afară, mai ales lîngă poarta caselor țărănești. Pe lavița de lîngă poarta ogrăzii... plutonierul Boiangiu ședea de vorbă cu perceptorul Constantin Bîrzotescu. REBREANU, R. I 141. Era o zi caldă din iulie și numai noi amîndoi stăteam pe o laviță. VLAHUȚĂ, O. A. 147. Adineaori ședea pe lavița de la poartă. CARAGIALE, O. I 61. ♦ (Rar) Scîndură pe care se șade într-o sanie. Se urcară într-o sanie de noapte, mai sărăcăcioasă... pe a cărei laviță îngustă era așternută o pătură. CAMIL PETRESCU, O. I 487. – Pl. și: lăviți (GOLESCU, Î. 42). – Variante: laiță, lăițe și lăiți (SADOVEANU, O. VII 65, EMINESCU, N. 21, ȘEZ. I 78), s. f., laiț (COȘBUC, P. II 203) s. n.