laută (< arab. al ’ud*; echiv. gr. χελύς [chelys], „broască țestoasă”, echiv. lat. testudo, haemisphaerium; it. liuto; fr. luth; sp. laud; germ. Laute; engl. lute; rus. лютня [liútnia]) 1. Instrument cordofon cu coarde ciupite, de origine perso-arabă, având epoca de înflorire în Europa sec. 16-17. L. are formă de migdală, puțin turtită, cu spatele bombat, cu gâtul fără bare, având pe față un orificiu de vibrație. Jgheabul capului este înclinat spre spate. Acordajul (1) instr. s-a modificat în funcție de loc și timp. În sec. 16 existau două moduri de acordaja celor 5 perechi de coarde: Sol do fa la re¹ și sol¹ (ultima fiind simplă) și La re sol si mi¹ și la¹. Ca dimensiune l. a fost construită în nenumărate variante: pentru registru (1) acut, de alto, tenor și bas. Începând cu sec. 17 la instr. mai voluminoase s-au adăugat și coarde burdon (II, 2). În locul notației (III) mensurale se utiliza tabulatura*. Instr. solistic și de acomp., unul dintre cele mai răspândite pe durata mai multor sec., l. are o literatură bogată și a făcut faima unor mari interpreți. Înrudite cu l. sunt: dutar și setar din Persia, cu 2-4 coarde așezate pe un gât lung; koto*, instr. japonez cu 13 coarde; instr. pop. chinez pipa (v. pi pá) cu 4 (sau 5) și ch’in (v. gu qin) cu 7 coarde, ultimul fiind acordat pentatonic (do re fa sol la do¹ re¹); domra*, străvechiul instr. rusesc (construit în 6 mărimi), cu 3 coarde acordate în cvarte* și acționat cu ajutorul unui plectru*. L-chitară este un instr. cordofon cu coarde ciupite, din sec. 18, de forma chitarei*, cu spatele bombat al l., având 6 coarde întinse peste o tastieră* împărțită în intervale de semitonuri prin 12 bare metalice. Cele trei orificii de vibrație erau acoperite cu rozete. 2. Denumirea populară a viorii* în Banat și în unele dintre zonele învecinate. Lăută, termen greșit, de origine lit.