judecare sf [At: COD. VOR. 66 / V: ~dic~ / Pl: ~cări / E: judeca] 1 Judecată (1). 2 Examinare a unei cauze sau a unei persoane în calitate de judecător și dare a unei hotărâri judiciare Si: judecat¹ (2). 3 Soluționare a unui litigiu Si: judecat¹ (3). 4 (Spc) Decizie a lui Dumnezeu dacă un muritor merită să intre în Rai sau în Iad Si: judecat¹ (4). 5 Pronunțare în calitate de judecător (1) sau de arbitru Si: judecat¹ (5). 6 Condamnare a cuiva Si: judecat¹ (6). 7 Proces cu cineva Si: judecat¹ (7). 8 Conducere a unei cete de colindători, în calitate de staroste Si: judecat¹ (8). 9 Formare a unei opinii despre cineva sau ceva prin examinarea tuturor argumentelor, împrejurărilor etc. Si: judecat¹ (9). 10 Socoteală. 11 Observare. 12 Luare în considerare Si: judecat¹ (12). 13 Înțelegere a esenței unui fenomen Si: judecat¹ (13). 14 Considerare a ceva ca fiind conform cu dreptatea Si: judecat¹ (14). 15 Ajungere la o concluzie Si: judecat¹ (15). 16 Hotărâre. 17 Apreciere. 18 Calificare. 19 Cenzurare. 20 Criticare. 21 Exprimare a unei opinii în legătură cu ceva Si: judecat¹ (21). 22 Condamnare a unui fapt Si: judecat¹ (22). 23 Părere proastă despre ceva sau despre sine Si: judecat¹ (23). 24 Gândire într-un anumit fel Si: judecat¹ (24). 25 Tragere la răspundere a cuiva Si: judecat¹ (25). 26 Certare. 27 (Înv) Bătaie. 28 (Trs) Conținere.

JUDECARE, judecări, s. f. Acțiunea de a judeca și rezultatul ei; părere sau judecată formată asupra cuiva sau a ceva. Bălcescu era unic în epoca lui prin concepția materialistă care îl călăuzea în judecarea faptelor istorice. SADOVEANU, E. 50. Această critică modernă conține și ea, în mod implicit, aprecieri și judecări. GHEREA, ST. CR. III 142.

judeca [At: PSALT. SCH. 98/13 / V: ~dica / Pzi: judec / E: ml judico, -are] 1 vt A examina o cauză sau o persoană în calitate de judecător și da o hotărâre judiciară. 2 vt (Pex) A soluționa un litigiu. 3 vt (Spc; d. Dumnezeu) A decide cine va intra în Rai și cine în Iad. 4-5 vti A (se) pronunța în calitate de judecător sau arbitru. 6 vt A condamna pe cineva. 7 vrr A fi în proces cu cineva. 8 vt A fi starostele unei cete de colindători. 9-10 vti A-și forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare împrejurările, urmările etc. Si: a chibzui, a discerne. 11-12 vtr A-și face socoteala. 13 vi A ține seama. 14-15 vir A-și da seama de ceva. 16 vt A considera drept. 17-18 vti A (se) ajunge la concluzia că... 19 vi A hotărî. 20-21 vti A-și forma o părere despre cineva sau ceva Si: a aprecia. 22 vt A califica. 23 vt (Îe) A ~ pe alții după sine A-i considera pe alții în funcție de propriul caracter. 24 vt (Îe) A ~ bine despre sine A avea o părere bună despre propria persoană. 25-26 vti A-și exprima o opinie despre ceva. 27 vt (Fig) A cenzura. 28 vt A critica ceva. 29 vr A avea o părere proastă despre ceva sau despre sine. 30-31 vtr A (se) condamna. 32 vi A gândi într-un anume fel. 33 vt A trage la răspundere pe cineva. 34 vt (Pex) A certa. 35 vt (Înv) A-i trage cuiva o bătaie. 36 vt (Trs) A conține.

judica vt vz judeca

judicare^[1] sf vz judecare modificată

JUDECA, judec, vb. I. Tranz. 1. A-și forma o judecată despre cineva sau ceva, cumpănind motivele, cîntărind argumentele, ținînd seamă de împrejurări sau de urmări; a socoti, a gîndi, a reflecta, a chibzui. Îl judecam drept un om cu totul deosebit. SADOVEANU, E. 101. Căuta să judece lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. Trebuie să ne împuternicim și să judecăm care sînt datoriile unui bun patriot. GOLESCU, Î. 108. ◊ Absol. Așa se poate înșela omul de multe ori... dacă nu știe a judeca bine. CREANGĂ, A. 61. ◊ Refl. (Rar) Tot m-am judecat cu mine: Să dau bradului mai bine, Ori iubitei Crezămînt? COȘBUC, P. I 203. 2. A-și forma o părere, o judecată despre valoarea cuiva sau a ceva; a aprecia, a prețui, a califica. Tu să nu mă judeci după aparență. C. PETRESCU, C. V. 108. Ah! am strigat luînd un aer cît am putut mai melodramatic, poți a mă judeca acest fel? NEGRUZZI, S. I 49. Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare, Puteți judeca singuri ce tristă întîmplare. ALEXANDRESCU, P. 131. ♦ A considera, a socoti drept... Spune că mă iubește ca și cum m-ar întreba ce mai fac: veselă, zburdatecă, judecînd amorul o trecere de vreme. NEGRUZZI, S. I 55. 3. A trage la răspundere, a mustra, a muștrului, a cere socoteală în mod aspru; a critica, a condamna, a dojeni. Și cînd să-l judeci, întreabă-te cu ce l-ai ajutat să nu greșească. DAVIDOGLU, M. 63. La fîntîna cea de piatră Judecă-un fecior pe-o fată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 415. ◊ Refl. Spectator rece, obosit, mă judec azi ca pe-un străin. BART, E. 230. Mă judec și mă frămînt, Ca frunza galbenă-n vînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. 4. A cerceta pe cineva în calitate de judecător și a da o hotărîre judecătorească ca urmare a acelei cercetări. (Cu pronunțare regională) Frunză verde de negară, Pe Bujor mi-l giudecară. ALECSANDRI, P. P. 157. ◊ (Complementul indică însăși cauza în discuție) Judecă judecătorul procese. STANCU, D. 257. ◊ Lucru judecat = caz, afacere asupra căreia justiția a dat o hotărîre definitivă care nu poate fi atacată (existînd prezumția că o hotărîre nu poate exprima decît adevărul). Autoritatea lucrului judecat. ♦ Refl. A apărea în fața instanței judecătorești ca parte, a fi în proces cu cineva. Va trebui... să mă judec cu mama ta, cu rudele tale. CAMIL PETRESCU, U. N. 209. Haide să ne judecăm, și cum a zice judecata, așa să rămîie. CREANGĂ, A. 135.

A SE JUDECA mă judec intranz. 1) A fi în proces judiciar (unul cu altul). 2) A face schimb reciproc de vorbe de ocară. /<lat. judicare

A JUDECA judec 1. tranz. 1) (cauze, conflicte, procese, persoane) A supune unei decizii judiciare. 2) (persoane) A caracteriza într-un anumit fel, analizând argumentele, circumstanțele și eventualele defecte. 3) A examina calitativ și cantitativ pentru a stabili valoarea; a aprecia; a prețui; a estima; a evalua. ~ lucrurile după aparențe. 4) A fi de părere; a găsi de cuviință; a gândi; a crede; a socoti; a considera. 5) A face să se judece. 2. intranz. A poseda facultatea de a gândi logic; a raționa. /<lat. judicare

judecà v. a decide în calitatea de judecător: a judeca o desbatere; 2. a decide ca arbitru: a judeca un diferend; 3. a-și da părerea despre ceva: a judeca faptele cuiva; 4. a avea o părere despre ceva, a-și închipui: judecă și tu; 5. fam. a mustra aspru: l’am cam judecat; 6. a avea proces: a se judeca cu cineva. [Lat. JUDICARE].

2) júdec, a -á v. tr. (lat. jŭdico, -áre, it. giudicare, pv. jutgar, cat. jutjar, fr. juger, sp. juzgar, pg. julgar). Decid în calitate de judecător saŭ arbitru: a judeca un proces, o neînțelegere. Spun judecății și achit orĭ condamn: a judeca un acuzat. Apreciez, îmĭ daŭ părerea despre: a judeca faptele cuĭva; judecă și tu purtarea luĭ! Mustru: stăpînu o judecă pe slugă. V. refl. Port judecată, duc proces contra cuĭva: m’am judecat cu el anĭ întregĭ.

judecare s. f., g.-d. art. judecării; pl. judecări

judecare s. f., g.-d. art. judecării; pl. judecări

judecare s. f., g.-d. art. judecării; pl. judecări

judeca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. judec, 2 sg. judeci, 3 judecă; conj. prez. 1 sg. să judec, 3 să judece

judeca (a ~) vb., ind. prez. 3 judecă

judeca vb., ind. prez. 1 sg. judec, 3 sg. și pl. judecă

JUDECARE s. v. chibzuire.

JUDECARE s. chibzuire, deliberare, gîndire, (fig.) cumpănire, drămuire. (După o ~ îndelungată...)

JUDECA vb. 1. v. chibzui. 2. a chibzui, a (se) gândi, a socoti, (înv. și reg.) a sămălui, (fig.) a cântări, cumpăni, a drămui. (Să ~ cum e mai bine.) 3. v. considera. 4. (JUR.) (înv. și reg.) a se pârî, a se pricinui, (reg.) a se pricini, (înv.) a se prici, a se prigoni. (S-au ~ pentru o succesiune.)

JUDECA vb. v. comanda, condamna, decide, dispune, fixa, hotărî, ordona, osândi, pedepsi, porunci, stabili, statornici.

judeca vb. v. COMANDA. CONDAMNA. DECIDE. DISPUNE. FIXA. HOTĂRÎ. ORDONA. OSÎNDI. PEDEPSI. PORUNCI. STABILI. STATORNICI.

JUDECA vb. 1. a chibzui, a cugeta, a gîndi, a medita, a raționa, a reflecta, (înv.) a meditarisi, a mîndri, a rezona, a semui. (Vrea să ~ în liniște.) 2. a chibzui, a (se) gîndi, a socoti, (înv. și reg.) a sămălui, (fig.) a cîntări, a cumpăni, a drămui. (Să ~ cum e mai bine.) 3. a aprecia, a chibzui, a considera, a crede, a găsi, a gîndi, a opina, a socoti, (pop.) a chiti, a cugeta, (înv.) a cunoaște, a număra. (Eu ~ că așa trebuie să procedăm.) 4. (JUR.) (înv. și reg.) a se pîrî, a se pricinui, (reg.) a se pricini, (înv.) a se prici, a se prigoni. (S-au ~ pentru o succesiune.)

judeca (judec, judecat), vb. – 1. A examina o cauză, a da sentința într-o cauză. – 2. (Înv.) A condamna, a da o sentință. – 3. A guverna, a cîrmui, a conduce. – 4. A-și forma o opinie, a chibzui. – 5. A examina, a cerceta. – 6. A aprecia, a valora, a cîntări. – 7. A exprima o părere, a critica, a dojeni, a condamna. – Var. (Mold.) giudeca. Mr. giudic, giudicare, megl. judic, istr. judec. Lat. iūdĭcāre (Pușcariu 914; Candrea-Dens., 910; REW 4600; DAR), cf. alb. džukoń (Philippide, II, 645), it. giudicare, prov. jutgar, fr. juger, sp. juzgar, port. julgar. Der. judecată, s. f. (înv., sentință, hotărîre judecătorească; justiție, rațiune, bun simț; proces), care ar putea de asemenea să fie reprezentant al lat. (res)iūdicāta (după Candrea-Dens., 911 și DAR, de la pl. de la iūdicātum); judecător, s. m. (funcționar de stat care soluționează procesele, magistrat; arbitru), de la judeca cu suf. -tor; judecătoare, s. f. (tribunal, judecătorie), cu suf. -toare (după DAR, din lat. iūdicatōria sedes); judecătorie, s. f. (tribunal; profesiunea de judecător); judecătoreasă, s. f. (soție de judecător); judecătoresc, adj. (judicial); desjudeca, vb. (înv., a hotărî, a da o sentință); răsjudeca, vb. (a-și schimba prima hotărîre, a-și schimba părerea; a da din nou o sentință); prejudecată, s. f., pe baza fr. préjugé; prejudeca, vb., pe baza fr. préjuger; prejudeț, s. n. (înv., prejudecată) pe baza lat. praeiudicium; prejudiciu (var. prejudițiu), s. n. (prejudecată; pagubă, daună, extorsiune), dublet al cuvîntului anterior, prin intermediul fr. préjudice; prejudicia, vb., din fr. préjudicier.

ADHUC SUB IUDICE LIS EST (lat.) procesul este în curs de judecare – Horațiu „Ars poetica”, 78. Referire la originea controversată a distihului elegiac. Indică, în genere, o chestiune neelucidată.

ET NUNC... ERUDIMINI, QUI IUDICATIS TERRAM (lat.) și acum... luați aminte voi, cei ce judecați Pământul – Psalmii, 2, 10. O mare răspundere apasă pe umerii celor chemați să hotărască destinele semenilor.

NAIVITÄT IST EIN BETRAGEN, WO MAN NICHT ACHT DARAUF HAT, OB MAN VON ANDEREN BEURTEILWIRD (germ.) naivitatea este o purtare prin care nu bagi de seamă că vei fi judecat de alții – Kant, „Menschenkunde”.

Ab uno disce omnes (lat. "După unul îi poți judeca pe toți ) – Vergiliu, Eneida II, 65. Vorbind despre grecii care s-au introdus în Troia prin faimosul vicleșug al calului de lemn, poetul subliniază perfidia grecului captiv Sinon care i-a convins pe troieni să primească în cetate calul, obiectul pierzaniei lor, susținînd că era o ofrandă adusă zeilor. Cu alte cuvinte: cum era acel om prefăcut, erau toți! Devenite cu timpul o expresie curentă, vorbele lui Vergiliu sînt folosite mai ales în sens nefavorabil. Referindu-ne la un grup de oameni deopotrivă de neserioși, sau vicleni, sau cu alte trăsături negative, putem spune: Ab uno disce omnes. LIT.

Adhuc sub iudice lis est (lat. „Procesul este încă la jurați” – adică: nu s-a clarificat) – E un emistih al lui Horațiu, din Ars poetica (versul 78). Poetul, cercetînd obîrșia elegiei, consideră că problema nu e încă lămurită, continuînd să mai existe controverse privind originea acestui gen de versuri. Expresia s-a extins și a ajuns să indice orice problemă care n-a fost definitiv soluționată; un acord care nu s-a încheiat, sau un proces care se judecă în continuare. „Familia Listomère, cu toate că nu capitula, răminea cel puțin neutră și recunoștea tacit puterea ocultă a congregației. Procesul însă rămînea pe de-a întregul sub iudice” (Balzac, Vicarul din Tours, Espla 1956, vol.II, pag. 213). Limba germană și-a construit o expresie proprie: Darüber sind die Gelehrten noch nicht einig (În această privință învățații nu s-au înțeles încă). LIT.

II ne faut point juger des gens sur l’apparence (fr. „Nu trebuie să judeci oamenii după aparență”) – așa începe fabula Țăranul de la Dunăre de La Fontaine (cartea XI, fab. 7). E vorba de un om simplu, de pe malul Dunării, un om cu înfățișare sălbatică de urs. Revoltat impotriva cotropitorilor romani care au ocupat și prădat plaiurile germanice, el rostește un discurs furibund, demn de un mare orator. Cine ar fi putut bănui că într-un asemenea țăran incult se ascunde atîta elocință, atîta bun simț, în stare să ofere un model de cuvîntare? Concluzia: aparențele sînt înșelătoare, să nu judecăm omul după aspectul său exterior. LIT.

a judeca la rece expr. a analiza, a chibzui, a cumpăni cu atenție, fără prejudecăți sau patimă.

a ședea strâmb și a judeca drept expr. a recunoaște adevărul, a discuta cu franchețe.