IUREȘ, iureșuri, s. n. Asalt, năvală, atac; mers impetuos; fugă, goană mare. Într-un iureș neașteptat năvăli, printre oameni, pe ușă afară. DUMITRIU, N. 179. Se ferea numaidecît în lături, căci altminteri, în iureșul vostru, l-ați fi strivit. PAS, Z. I 188. ◊ Loc. adv. În iureș = repede, în goană, impetuos. Prin pădurosul Maramureș, Pe drumul desfundat de ploi, Un camion sălta în iureș Spre Baia Borșa. DEȘLIU, M. 8. ◊ Expr. A da iureș (sau iureșul) = a da năvală, a năvăli. În ceea ce privește atacul pe puntea inamică, asta depinde de modul în care se dă iureșul. CAMIL PETRESCU, T. II 183. Zburam, loveam, dam iureș și-n crunta bătălie Mă zvîrcoleam întocmai ca trăznetu-n mînie. MACEDONSKI, O. I 252. – Variante: iurăș (SADOVEANU, O. VI 56), iuruș (GHICA, S. 16) s. n.