iroasă sf [At: PAPAHAGI, M. 129 / V: ~ază / Pl: ~se / E: cf irează, eres] (Mar; Mtp) Ființă supranaturală.

iroază sf vz iroasă

ireáză f., pl. eze (d. irez). Munt. Fam. Persoană slabă și urîtă: o față ca de irează, mototolită în zbîrciturĭ (CL. 1920, 521) o irează de copil, de femeĭe. – Și iroază. V. ĭazmă.

iroáză, V. irează.

iroasă, iroase, s.f. – (mit.) Zână rea, duh rău; iele, ilioi, vântoase, frumoase etc.: „Nu te văita / Că eu pă toți oi striga: / Tăte iroasele / Și vântoasele / Și moroi / Și strigoi / Și d’eot’itori” (Papahagi, 1925: 283). – Cf. irează, eres (MDA); posibil din irodițe „iele”, prin contaminare cu vântoase, frumoase „iele”.

iroasă, -e, s.f. – (mit.) Zână rea, duh rău; iele, ilioi, vântoase, frumoase etc.: „Nu te văita / Că eu pă toți oi striga: / Tăte iroasele / Și vântoasele / Și moroi / Și strigoi / Și d’eot’itori” (Papahagi 1925: 283). – Posibil der. regr. din irodiță, irodițe „iele”, prin contaminare cu vântoase sau frumoase; Cf. irează, eres (MDA).