IPOCHIMEN, ipochimeni, s. m. (Înv. și fam.; azi ir.) Persoană, individ, ins. [Acc. și: ipochimen] – Din ngr. ipokímenon. corectat(ă)

ipochimen smn [At: CANTEMIR, IST. 39 / A și: ~men / Pl: ~i, ~e / E: gr ὑποκείμενον] (Grî; prt) Individ.

IPOCHIMEN, ipochimeni, s. m. (Înv.; azi ir.) Persoană, individ, ins. [Acc. și: ipochimen] – Din ngr. ipokímenon.

IPOCHIMEN, ipochimeni, s. m. (Învechit, azi numai ironic) Persoană, personaj, ins, individ. Iată ce ipochimen de amic își găsise ceasul rău să-i scoată în cale. C. PETRESCU, A. R. 11. Firește că, după potriva ipochimenilor, n-are să-ți fie osteneala degeaba... Ai înțeles? CARAGIALE, P. 100. Ah, scumpa mea cucoană Chiriță hăi!... crede-mă că de cînd sînt în lume n-am întîlnit un ipochimen atît de nostim ca mata. ALECSANDRI, T. I 200. – Pl. și: ipochimene (ALECSANDRI, T. 1234) s. n.

ipochimen n. 1. persoană: cunoști tu pe ipochimenele ce locuiesc în mahalaua Izvorului? FIL.; 2. (familiar și ironic) personaj: n’am întâlnit un ipochimen atât de nostim ca mata AL. [Gr. mod.].

ipochímen n., pl. e (ngr. ipokimenon, subĭect, persoană, obĭect. V. pro-chimen). Vechĭ. Personagiŭ, persoană. Azĭ. Iron. Tip, individ: cine e acest ipochimen? V. pramatie.

ypochimen sm vz ipochimen

+ipochimen (înv., fam.) s. m./s. n., pl. m. ipochimeni/n. ipochimene

ipochimen (înv., fam.) s. m., pl. ipochimeni

ipochimen s. m., pl. ipochimeni

ipochimen (ipochimeni), s. m. – Persoană, individ. – Mr. ipuchimen. Ngr. ὑποϰείμενον (DAR; Gáldi 200). Sec. XVIII, înv.

IPOCHIMEN s. v. chip, față, figură, individ, ins, om, persoană.

ipochimen s. v. CHIP. FAȚĂ. FIGURĂ. INDIVID. INS. OM. PERSOANĂ.