2 intrări

77 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ION, ioni, s. m. Atom, moleculă sau grupare de atomi care are un exces de sarcină electrică pozitivă sau negativă. [Pr.: i-on] – Din fr. ion.

ION, ioni, s. m. Atom, moleculă sau grupare de atomi care are un exces de sarcină electrică pozitivă sau negativă. [Pr.: i-on] – Din fr. ion.

ion sm [At: MACAROVICI, CH. 102, cf 211 / P: i-on / Pl: ~i / E: fr ion] 1 Atom, moleculă sau grupare de atomi, care are un exces de sarcină electrică pozitivă sau negativă, provenită din diferența dintre numărul de protoni și numărul de electroni. 2 (Îs) ~-gram Sumă a greutăților atomilor dintr-un ion, exprimată în grame.

ION, ioni, s. m. Atom (sau grup de atomi) încărcat cu electricitate. – Pronunțat: i-on.

ION s.m. Atom sau grup de atomi încărcați cu electricitate. [Pron. i-on. / < fr. ion].

ION s. m. particulă electrizată de sarcină pozitivă (cation) sau negativă (anion), provenind dintr-un atom (sau grup de atomi). (< fr. ion)

ION ~i m. Particulă alcătuită dintr-un atom sau un grup de atomi care poartă încărcătură electrică. [Sil. i-on] /<fr. ion

botez s.n. I (bis.) 1 Taină a religiei creștine (prima dintre cele șapte) prin care o persoană este primită in rîndurile credincioșilor. 2 Ritual prin care se săvîrșește prima taină creștină, iertîndu-i-se celui botezat păcatul originar, care constă în scufundarea de trei ori a noului născut în apă sfințită (în cultul ortodox) sau în stropirea corpului cu apă sfințită (în cultul catolic), atribuindu-se, în același timp, un prenume. La botezul copilului să fie adunați cu toții în dragoste familială (SLAV.). Nume de botez v. nume. ♦ Ext. Petrecere sau masă organizată cu prilejul botezului; cumetrie. 3 Apă sfințită utilizată la botez sau la Bobotează; agheasmă. 4 Stropire cu agheasmă a credincioșilor și a caselor lor de către preot, cu prilejul unor slujbe sau al unor sărbători bisericești. Cîtă vreme umbla popa cu botezul prin partea aceea de sat (AGÂR.) ♦ (fam.) Udare cu apă (în joacă)... Erau întîmpinați cu vedre de apă din care erau botezați (AGÂR). II Fig. 1 Expr. (milit.) Botezul focului = prima participare activă la luptă în timpul unui război. 2 (mar.) Ceremonial de lansare a unei nave noi pe apă. • pl. -uri. /de la boteza, prin derivare regresivă.

brad s.m. 1 (bot.) Arbore din familia pinaceelor, înalt pînă la 50 m, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de ace, de culoare verde-închis, persistente, cu fructele în formă de conuri, care crește în zona muntoasă (Abies alba). Vîntul sună în brazi (IBR.). ◊ Apă de brad = amestec de ulei extras din frunze de pin și apă, care este folosit pentru odorizarea încăperilor sau a apei de baie; b) băutură alcoolică aromatizată cu esență din semințe de ienupăr. ♦ Gener. Nume generic dat arborilor din familia coniferelor: molid (Picea excelsa), tisă (Taxus baccata), pin (Pinus silvestris) etc. ◊ Compuse: brad-negru (sau -roșu) = molid (Picea excelsa); bradul-ciumei = varietate de ienupăr cu fructele mici (Juniperus intermedia). ♦ Lemnul obținut în urma tăierii coniferelor. Laviță de brad (AGÂR.). ♦ Fig. Om arătos, înalt și voinic. Căci era un brad de românaș (ISP.). 2 Arbore conifer tăiat și împodobit cu globuri, jucării, bomboane etc. cu prilejul Crăciunului sau al Anului Nou; pom de Crădun. ◊ Brad de Crăciun v. crăciun. ♦ (pop.) Vîrf sau crengi de brad cu care se împodobesc carul și porțile mirilor la nuntă. ♦ (reg.) Vîrf sau crengi de brad care se poartă înaintea celor decedați care nu au fost căsătoriți. ♦ (muz.) Cîntec funebru din Transilvania. 3 (art.) Numele unei hore care se execută, în ajunul nunții, la casa miresei. ♦ Melodie după care se execută această horă. 4 (țesăt.) Motiv de broderie care imită frunzele de brad, cusut pe mînecile iei. • pl. brazi. /<cuv. autoh.; cf. alb. *breth , bredh.

bria vb. intr. (fran.) 1 A străluci. 2 Fig. A se deosebi, a se remarca prin calități excepționale (prin inteligență); a străluci. • prez.ind. -iez. /<fr. briller.

buzdugan s.f. 1 Măciucă sau ghioagă de fier (cu măciulia țintuită), folosită în trecut ca armă de luptă (sau ca semn al puterii domnești în țările române). Perise ucis de buzduganul lui Ștefan Tomșa (C. NEGR.). ♦ Lovitură dată cu astfel de măciucă. I-a dat cîteva buzdugane pe spinare. ◊ Expr. A nu scăpa de buzdugan = a nu scăpa de pedeapsa cuvenită. ♦ Fig. Putere domnească. Întîia oară cînd luă buzduganul domnesc în mînă... nu prea știu ce să facă cu dînsul (IORGA). ♦ Ext. Seminție, trib condus de o căpetenie avînd un buzdugan ca semn al domniei. Toată împărăția nu voi lua; un buzdugan voi dafiului tău (BIBLIA 1688). 2 Baston cu o măciulie în vîrf purtat de tamburii-majori care conduc fanfarele militare. 3 (bot.) Plantă erbacee cu florile verzi-alburii și cu fructele în formă de piramidă răsturnată (Sparganium ramosum); șovar, capul-ariciului. • pl. -e. / <tc. bozdoğan.

Ioan sau Ion (scurtat Io) m. numele inițial în titulatura Domnilor români: Ion Mateiu-Voevod și Domn a toată Țara Ungro-Vlahiei. [Acest nume ar veni dela Ioan I sau Ioanițiu, primul împărat al Ungro-Vlahilor].

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

+Ion/Ion s. propriu m., voc. Ioane/Ion; abr. I. (Ion Luca Caragiale abr. I.L. Caragiale)

ion (desp. i-on) s. m., pl. ioni

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

ION s. ion de hidrogen v. proton; ion negativ v. anion; ion pozitiv v. cation.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

Ion, fiul lui Xuthus, regele Peloponnesului (într-o altă versiune, al lui Apollo), și al Creusei, fiica regelui Erechtheus. La moartea tatălui său, a pornit cu război împotriva egialienilor. Selinus, regele acestora din urmă, i-a dat-o însă de soție pe fiica sa, Helice, lăsîndu-i totodată moștenire tronul. De la numele lui Ion țara a luat și ea numele de Ionia, iar locuitorii ei s-au numit ionieni.

IÓN (< fr. {i}; gr. ion „care merge”) s. m. (FIZ.) Atom, moleculă sau grupare de atomi cu exces de sarcină electrică pozitivă (i. pozitivi, cationi) sau negativă (i. negativi, anioni); apare prin pierderea sau câștigarea unuia sau a mai multor electroni. Termenul a fost propus de M. Faraday (1834).

Ion, -easa, -escu ect. Ioan II 1.

Ion Se poate afirma că Ión a fost și este încă cel mai răspîndit și frecvent nume de persoană nu numai la români, ci la toate popoarele europene (bineînțeles, în forme specifice fiecărei limbi). Forma specific românească Ion reproduce un vechi nume pers. ebr. Johanán; încadrat în bogata familie a teoforicelor frazeologice, acesta este format din Jo-, abreviere normală și curentă pentru Jahve (→ llie) și vb. hanan „a face favoare, a avea milă” (de aici și foarte frecventul → Ana). Semnificînd „Jahve a avut milă, a făcut favoare”, Johanán este la origine o formulă de mulțumire adresată divinității care a favorizat nașterea unui copil mult așteptat de părinți. Formele sub care este cunoscut astăzi numele ebraic în diferitele limbi europene continuă fie gr. Ioánnes, fie pe cel latin Iohánnes. După cum atestă izvoarele grecești, în care numele apare destul de frecvent, și cu largă răspîndire, Ioánnes era pronunțat în patru silabe, prima fiind scurtă iar celelalte lungi (I-o-án-nes, iar apoi, prin închiderea lui e, I-o-án-nis; ca o excepție, este atestată o singură dată pronunțarea în 3 silabe lungi; Iohannes, atestat în epigrafia creștină, devine în latina tîrzie Ioánnis, sub influența pronunției grecești. În Apus, numele este rar pînă în sec. 4, frecvența crescînd continuu, mai ales după anul 1 000. În orice caz, Ion face parte dintre puținele nume biblice care au devenit populare înainte de Reformă, cînd este introdusă masiv în Occident onomastica biblică. La germani de ex., unde Iohannes este de multe secole cel mai popular și cel mai folosit nume de botez (sub nenumărate forme), uzul, excesiv chiar, a dus la schimbarea numelui în poreclă (Groshans este folosit cu semnificația „lăudăros, fanfaron”, iar vb. hänseln „a-i zice cuiva Hans” are valoare depreciativă, însemnînd de fapt „a lua în rîs”). O situație oarecum asemănătoare o probează și expresia fr. „rester gros Jean, comme devant” – a rămîne Ion ca mai înainte – sau în română „să vorbească și nea Ion, că și el e om”. Ilustrativă pentru frecvența numelui este o statistică efectuată pe baza registrelor de botez din Anglia pentru perioada 1550-1800 (între 1550-1600 John era purtat de 22,5% din băieți, ocupând locul I; între 1500-1750, John apare pe locul al doilea, după William, dar la mică diferență de procente, după 1750, John revine pe primul loc, fiind purtat de 20% din cei înscriși în registre). Popularitatea de care se bucură acest nume a făcut ca diferitele lui forme să devină tipice pentru popoarele care le folosesc; Ivan a ajuns să însemne „rus”, János „maghiar”, Ion „român” etc. Cu siguranță că răspîndirea lui Johanan se explică prin cultul deosebit de care s-au bucurat în toată Europa un număr impresionant de martiri sau sfinți cu acest nume (după diferite calendare, peste 70). Dintre cei general cunoscuți (există și unii specifici unor anumite țări sau regiuni mai mici), cea mai mare popularitate o are Ion Botezătorul. Cum se explică acest fapt și, în fond, frecvența impresionantă a acestui nume? După cum s-a mai arătat în legătură și cu alte nume (→ Dumitru; Gheorghe; llie etc.), biserica a introdus cultul martirilor și sfinților pentru a-i înlocui și elimina pe vechii zei ai păgînismului. Strîns legate de viața materială a omului și apărute într-o perioadă foarte veche a umanității, ca prime forme de cunoaștere rudimentară a naturii, vechile credințe și practici păgîne s-au păstrat și chiar au fost în parte acceptate de noua religie, modificarea fundamentală producîndu-se mai ales la nivelul nomenclaturii (în loc de Zeus, Dumnezeu, martiri și sfinți în locul celorlalte divinități etc., aceste modificări, care nu vizau esența, producîndu-se pe nesimțite și fără prea mare dificultate). La toate acestea se adaugă și faptul că luna iunie este luna solstițiului de vară și că marchează începutul unui anotimp de o covîrșitoare importanță pentru colectivitățile de agricultori. La romani, a opta lună a anului, dedicată Iunonei, soția lui lupiter, iunie, era luna creșterii și a tinereții, dar și a norocului (la 24 iunie, romanii sărbătoreau pe zeița cea tare, Fortuna). La noi, sărbătoarea creștină a nașterii lui Ion Botezătorul coincide cu vechi datini păstrate pînă aproape de zilele noastre din timpuri foarte vechi. Cea mai cunoscută este desigur Drăgaica, veche sărbătoare agricolă pe care Dimitrie Cantemir o apropia de vechiul cult roman al zeiței Ceres. În Descrierea Moldovei, eruditul domnitor ne-a lăsat o primă consemnare a obiceiului. „În acest timp, cînd încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate, și alegînd pe cea mai frumoasă și mai viguroasă, îi dau numele de Drăgaică. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături și-i fac o cunună împletită din spice, i-o pun pe cap, o mai înfrumusețează cu o mulțime de fîșii de pînză de toate culorile și-i dau în mînă cheile de la șurele lor. Drăgaica, în acest chip înfrumusețată, cu brațele întinse și cu fundele expuse vîntului, ca și cum ar zbura, se întoarce acasă, cîntînd și săltînd...”. Împletirea cununei de spice „cunună de Sînziene”, după un alt nume al sărbătorii , obicei întîlnit și la alte popoare, are în unele regiuni și scopuri magice: se face „de ursit”, poate prezice lungimea vieții oamenilor etc. Pentru alte numeroase obiceiuri → Sînziana. În calendarul popular românesc mai apar și alte zile dedicate numelui Ion („vanghelistul” Ion, rău de piatră; Ion fierbe piatră; Ion de toamnă, ținut pentru friguri; Ion Milostivul, sărbătoare numită și „Zîna lupului” sau „Gădinetele”, ținută de frica lupilor, a șerpilor). Importanța pe care aceste sărbători au avut-o în viața spirituală a poporuiui nostru (paralelisme interesante apar și în alte regiuni ale Europei) este în măsură să explice în bună parte popularitatea și frecvența numelui Ion. După un obicei cunoscut, în multe limbi întreaga lună iunie poartă numele „Sfîntului Ion”: Mes de San Gioan, San Gioan (San Giuvan – în dialectele italiene), Jehansmand (în dialectele germane), Ivanjski (în croată), mi féile Eoin (în irlandeză), Szent Jánóshó (în maghiară), Jannikun (în estonă) etc., Lampadas (în sardă) păstrează amintirea focurilor prin care era sărbătorit solstițiul de vară în nordul Africii (textele creștine din această regiune atestă existența unui ritual cu lumini în cinstea lui Ion Botezătorul, iar mai înainte, în cinstea lui Ceres). În limba română, numele Ion a pătruns în diferite perioade istorice, din diverse limbi, astfel explicîndu-se existența unor forme actuale destul de diferite unele de altele. În linii generale, numeroasele variante, forme și derivate care formează familia numelui Ion în onomastica noastră, pot fi populare sau culte. Din prima categorie fac parte, în primul rînd, formele moștenite direct din latină, Sîmziana, Sîmzeana, Sînziana etc. (atestate ca nume personale din sec. 16, acestea sînt în realitate creații românești, pe baza cuvîntului sînziene, care continuă în română lat. Sanctus Dies Iohannis). Tot aici intră și formele împrumutate de la popoarele slave vecine (bulgari, ucraineni, sîrbi și croați), unele forme neogrecești, maghiare, germane. Formele culte sînt legate de influența slavonei bisericești (cărți de cult, calendare), iar în perioada modernă, de influențele onomasticii apusene. Ion apare în slava veche sub formele Ioanu, Ianu, iar în limbile slave vecine atestări foarte vechi sînt pentru scr. (Iunano apare din anul 1065, Ióvana, din 1189, Joana, la 1222. Ivan la 1245 etc.; în Galiția, Ivanko este atestat la 1146, din același secol fiind cunoscut și hipoc. Janka etc.). Intrate în uz, aceste împrumuturi au fost bazele de la care, prin derivări și scurtări succesive, s-a creat cea mai bogată familie de nume din onomastica noastră; combinațiile cu un număr impresionant de sufixe, scurtarea formelor derivate și continuarea derivării de la noua formă obținută (adăugîndu-se chiar în forme care nu mai au nici un sunet din numele inițial) probează marea forță de creație a sistemului nostru onomastic. Iată un exemplu: IonIonicăNicăNicuțăCuță etc. Pînă la 1500, vechile noastre documente atestă deja un număr mare de forme (unele foarte frecvente) care erau în uz la români. În actele referitoare la Țara Românească de exemplu, la 1247, în Diploma Cavalerilor loaniți este atestat numele loan (cneaz român, conducătorul unei formațiuni statale din nordul Olteniei, „pînă în rîul Olt”); urmează apoi: (1390) Ion – cel mai frecvent, Oancea (1389), Ivașcu (1393), Ivan (1417), Ivanco (1425), Ona (1471), Onu (1483), Ivul (1484), Iovan (1494), Oana (1498). În documentele moldovenești din timpul lui Ștefan cel Mare mai apar Iancu, Ianuș, loanăș, Ionaș, Ionașco, lonășel, Ioniță. Este greu să distingem astăzi, din imensul număr de forme (după unii autori, peste 650), creațiile românești de împrumuturi. Există chiar situații în care același nume poate fi într-o anumită regiune creație românească, iar în alta, un împrumut. Cu siguranță se poate afirma însă că cea mai frecventă și răspîndită formă, Ion, este o creație românească și forma specifică sub care vechiul nume ebraic se manifestă în onomastica noastră (în mod normal, toate derivatele de la Ion și hipocoristicile acestora pot fi considerate tot creații românești). Vom trece acum în revistă doar o parte dintre formele sub care numele circulă la români:
1. IOAN (formă savantă care reproduce, prin intermediul slavonei bisericești, gr. loánnes), fem. Ioana, Oana, Oană (25 de boieri ai lui Ștefan cel Mare), Ioane (probabil o veche formă de nominativ, pe baza căreia, dată fiind identitatea cu vocativul, a fost creat noul nominativ Ion), Oane(a), loanete, Ioaneș, Oaneș, Neș(u), loancea, Oanică, Ioanim, Ioaniță, Ioanță, Oanță, Ioanca, Oancă, Oancea etc.
2. ION (formă specifică românească pe baza căreia s-a format și cel mai frecvent nume de familie Ionescu), luon, lonea, One(a), Onu(l), Ionac, Nacu, Naca, Oancea, Ionache, Nache, Ionaș, Onaș, Onășel, Ionașcu, Onașcu, Nașcu, Oncu(l), Ioncea, loncel, lonciu(l), Onciu(l), Oncica, Cica, Oncilă, Onecu, loneci, Oneci, lonencu, lonel-Ionela, Nelu-Nela, lonete, Onete, Nete, Ioneț, Oneț, Ioneață, Oneață, Neață, Ionocu, Onoiu, Ionuc, Onuca, Onucă, Nucu, lonuș, Onuș(ca), lonuț, lonuța, Onuț(a), Onuță, Nuță, IonicaIonică, Onica, Nica, Onică, Nică, Ioniciu, Oniciu, Onicică, Onișică, Oniga, Onigaș, Ionilă, Onilă, Nilă, Oniș, Onișor, Ioniță, Oniță, Niță, Ionițu, Onițu, Nițu(l), Nițuca etc.
3. IVAN (formă specifică slavilor, frecvent la ruși, ucraineni, bulgari): Ivanco, Ivancul, Van(a), Vane(a), Vanco, Vancu, Ivancea, Vancea, Ivăniș, Ivănuș, Ivașcu, Ivănuț, Iva, Ivaciu, Ivu(l).
4. IOVAN (formă sîrbă): Iova, Iove, Iovana, Iovanca, lovanciu, Iovăniță; se pot adăuga Itu(l), Iota, Ioțu.
5. IAN (formă neogrecească pătrunsă la noi fie direct, fie prin intermediar slav, ceh sau polon cu o bogată scriere de derivate): Iane, lana, Ianu(l), Ianuță, Iani, Ianotă, lanache, Ienăchiță, Iancu, Ianca, Ianciu, Ene, Eana, Enuță, Enica, Enacu, Nacu, Enache, Enășel, Enuș, Encu, Encea etc.
6. IANOȘ (formă de influență maghiară): loanăș, Ianuș, care poate fi și de la pol. Ianusz, Ianeș, laniș.
7. HANS (formă de influență germană): Hana, Haneș, Hanț etc. Numele de familie, la origine compuse cu Ion, majoritatea datorate influenței neogrecești: Caragiale, Caragiani, Caraiani, Caraivan, Carianopol (tc. cara „negru”), Mavroiani (gr. mavrós „negru”), Papaiani, Papaioanu (gr. papa „preot”), Popivan etc.
8. Influențe apusene moderne: Jan, Jana, Janina, Gianina, Gioni (Johnny) (formele apusene au fost întrebuințate ca prenume independente cu cîteva decenii în urmă, astăzi, deși frecvente, sînt folosite mai ales ca hipocoristice pentru cei care, în mod oficial, poartă numele Ioan, Ion, Ioana etc.).
Din aceeași familie mai fac parte: neogr. Ioanid(e), Ioanichie (gr. Ioannikios, redat în latină sub forma Ioannicius, este caracterizat în Lexiconul lui Suidas drept „nume nobil, ales”; numele apare în Țara Românească și Moldova încă din sec. 15), Ioanina (gr. Ioannina, nume purtat de fiica generalului bizantin Belizarie) etc. În legătură cu frecvența lui Ion la români nu dispunem decît de puține date statistice dar și acestea sînt edificatoare: în anul 1789, în satul Porumbacu de Sus din 388 de bărbați, 103 purtau numele Ion (deci 28%); în cîteva sate din valea Sebeșului, pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, Ion este cel mai frecvent prenume (137 de apariții din totalul de 609) etc. ☐ Engl. John (cu hipoc. frecvent Johnny), fr. Jean, fem. Jeanne (cu hipoc. frecvente JeannotJeannette, Jeanine etc.), (din fr. damme Jeanne, prin intermediul it. damigiana, s-a ajuns la cuv. rom. damigeana), germ. Johannes, fem. Johanna (cu hipoc. Hans, Hansi, Hannes, Hänsel, Hanseline, Hanna, Johan), it. Giovanni, Giovanna (cu hipoc. Gianni, Gianna), sp. Juan, olandez Jan, galez Eoin, Iain, irland. Sean, Shane, ceh., pol. Jan, bg., rus. Ivan, magh. János, Janina, Janka, Hanna, Szanna etc., bască Iban, armeană Horbanés, apoi Ovanes, arabă Hana etc. ☐ Din istorie ne sînt cunoscuți cneazul Ioan, conducător al uneia dintre formațiunile statale românești din sec. 13, Ioniță zis Caloian Asan, Ioan Asan al II-lea și Ioan Mihail Asan, conducători ai celui de al doilea țarat bulgar, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei; dintre cei 10 domni cu numele Ion din Moldova și Țara Românească îi amintim pe Ioan Iacob Eraclid (Despot-Vodă), Ioan Vodă cel Cumplit; Ioan Potcoavă și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cărturarul Ioan Toba din Vinț, Ioan Inocențiu Micu (Clain), Ion Ionescu de la Brad, Ion Mincu, Ion Neculce, Ienăchiță Văcărescu, Ion Budai-Deleanu, Iancu Văcărăscu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, Ion Codru-Drăgusanu, Ion Creangă, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale, Ion Agîrbiceanu, Ion Theodorescu (Tudor Arghezi), Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, ș.a.; muzicienii Ion Vidu, Jean Bobescu, Ionel Perlea; artiștii plastici Ion Andreescu, Jean Alexandru Steriadi etc. Din istoria și cultura universală: Jan Hus, Johann Gutemberg, Jeanne dArc, Jean Calvin, Johannes Kepler, Jan Amos Komensky, Jean le Rond d’Alambert, Jean-Baptiste de Monet de Lamarck, Johann Gottfried Herder, Jean Frangois Champollion, János Bolyai, Ivan Petrovici Pavlov; scriitorii Jean de la Fontaine, Jean-Baptiste Poquelin (Molière), Jean-Baptiste Racine, Jean de la Bruyère, Jean Jacques Rousseau, Johann Wolfgang Goethe, John Keats, Ivan Sergheevici Turgheniev, Jean Rimbaud, Jean Moréas, John Galsworthy, Juan Ramon Jiménez etc.; muzicienii Johann Sebastian și Johann Christian Bach, cei doi Johann Strauss (tatăl și fiul), Johannes Brahms, Jan Sibelius etc.; artiștii plastici Jean van Eyck, Jan Bruegel, Juan de Valdés Leal, Jean Van Delft Vermeer, Jean-Baptiste Simeon Chardin, Jean Auguste Dominique Ingres, Jean-Baptiste Camille Carot, Ivan Konstantinovici Aivazovski etc. ☐ Personaje binecunoscute din literatura noastră: Ion din Năpasta lui Ion Luca Caragiale, Ion din romanul cu același nume de L. Rebreanu, Ion Sîntu, romanul lui I.M. Sadoveanu, Oana din Apus de Soare, de B. Ștefănescu-Delavrancea, Ioana, roman de Anton Holban etc. Din literatura universală, unul dintre cele mai cunoscute personaje este Don Juan, al cărui mit literar își are originea în legenda spaniolă din sec. 16 a lui Don Juan Tenorio din Sevilla. Personajul apare pentru prima oară în literatura spaniolă cultă în celebra comedie din 1630 a lui Tirso de Molina, Seducătorul din Sevilla. Motivul este reluat în 1650 de italianul Cicognini, în 1652 de Onofrio Giliberto, în 1665 de Molière (Don Juan sau Festinul de piatră), apoi de Antonio de Zamora, Carlo Goldoni, G. Byron, H. de Balzac (în nuvela Elixirul vieții lungi apare viziunea romantică a mitului), A.S. Pușkin (Convivul de piatră), Prosper Merimée (în nuvela Sufletele Purgatoriului), José de Espronceda (în Studentul din Salamanca), N. Lenau (poemul dramatic Don Juan), A.N. Tolstoi, G.B. Shaw etc. În muzică, mitul lui Don Juan i-a inspirat pe W.A. Mozart, A.S. Dargomîjski (opera Convivul de piatră, după A.S. Pușkin), Richard Strauss (poemul simfonic Don Juan, după N. Lenau), Gluck, Hoffmann, etc. Din creația shakespeareană binecunoscut este Sir John Falstaff (în muzică personajul lui W. Shakespeare apare în lucrări de Salieri, Balfe, Antonin Adam, Otto Nicolai, Ambroise Thomas sau în celebra operă a lui G. Verdi, Falstaff). Tot din literatura engleză ne sînt cunoscuți Regele loan, din drama cu același nume de W. Shakespeare, Sfinta Ioana a lui G.B. Shaw etc. Din literatura germană îi amintim doar pe Johann Buddenbroock și Jean din Casa Budennbroock sau Hans Castorp din Muntele vrăjit de T. Mann; din literatura franceză pe Jean Valjean din Mizerabillii de V. Hugo, Jean Christophe de R. Rolland sau Jeanne dArc au búcher de Paul Claudel, din literatura rusă, Ivan cel Groaznic de A.N. Tolstoi, opera Ivan Susanin de Glinka etc.

Ion-Sintion, divinitate folclorică din mitologia românească, frate vitreg sau frate de cruce al lui Crăciun.

ANESTIN 1. Ion A. (1847-1919, n. București), actor român. Interpret al personajelor din comediile lui Caragiale. 2. Victor A. (1875-1918, N. Bacău), ziarist român. Fiul lui A. (1) Popularizator al științelor, fondator al Societății Astronomice Române (1907). Autor al primului roman științifico-fantastic din literatura română („În anul 4000 sau o călătorie la Venus”). 3. Ion A. (a semnat și cu pseudonimul Ion Valentin) (1900-1963, n. București), grafician, pictor și scenograf român. Nepotul lui A. (2) Desene politice și caricaturi portrete șarjă din lumea teatrului.

ANGELESCU, Ion. N. (1885-1930, n. Tecuci), economist și om politic român de orientare neoliberală. Prof. univ. la București. Op. pr.: „Cunoașterea și conducerea pieței economice”, „Politica economică a României Mari”.

ANTON, Ion (Ioan) M. (1924-2011, n. sat Vintere, jud. Bihor), inginer român. Acad. (1974), prof. univ. la Timișoara. Studii și cercetări în domeniul cavitației și al mașinilor hidraulice („Fenomenul de cavitație”, „Turbine hidraulice”).

ANTONESCU, Ion (1882-1946, n. Pitești), mareșal și om politic român. A parcurs toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent (1904) la general de brigadă (1931) și mareșal (1941). În timpul primului război mondial a fost colaborator de bază al generalului Prezan, contribuind la elaborarea planurilor de operații militare. Comandant al școlii de la Sibiu și al Școlii Superioare de Război (1927-1929, 1931-1933). Atașat militar al României la Paris (1922), Londra și Bruxelles (1923). Șef al Marelui Stat Major (1933-1934), ministru al Apărării Naționale (1937-1938) și ministru ad-interim al Aerului și Marinei (febr.-mart. 1938). A protestat energic împotriva acceptării notelor ultimative ale guvernului sovietic din 26-27 iun. 1940, cerînd apărarea teritoriului național; internat la mănăstirea Bistrița din dispoziția regelui Carol al II-lea. În urma dictatului de la Viena, A. a fost însărcinat, la 4 sept. 1940, cu formarea guvernului, fiind învestit cu puteri depline. A. a impus regelui Carol al II-lea să abdice (6 sept. 1940), succesiunea tronului revenind lui Mihai I. În ian. 1941, A. a înăbușit rebeliunea legionară. A condus țara prin decrete-legi. A promovat o politică externă alături de Germania și Italia. În iun. 1941 a decis intrarea României în război pentru recuperarea Basarabiei și a N Bucovinei și a continuat operațiunile militare și dincolo de Nistru. După înfrîngerea de la Stalingrad a permis și inițiat tratative secrete privind scoaterea țării din război. A fost înlăturat de la putere prin lovitura de stat de la 23 aug. 1944; preluat de Armata Roșie (sep. 1944), a fost ținut pe teritoriul sovietic pînă în apr. 1946; adus în țară, a fost judecat, în mai 1946, de „tribunalul poporului” din București; a fost condamnat la moarte și executat la închisoarea Jilava (1 iun. 1946).

ANTONIU, Ion S. (1905-1987, N. Roman), inginer român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Lucrări teoretice privind metodele de calcul al circuitelor electrice și regimul deformant.

ARMEANCA, Ion (1899-1954, n. Săcărîmb, jud. Hunedoara), astronom român. Prof. univ. la Cluj. Studii de fotometrie stelară și asupra stelelor variabile.

ATANASIU, Ion (1982-1949, n. Iași), geolog român. M. coresp. al Acad. (1940), prof. univ. la Iași și București. Studii stratigrafice și tectonice asupra Carpaților Orientali. A studiat cutremurele de pământ, depozitele cretacice, zăcămintele de petrol și de gaze din România.

BACIU, Ion (1921-2004, n. Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara), fiziolog român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Cluj-Napoca. Cercetări în fiziologia sistemului sanguin, fiziologia muncii („Fiziologie”, „Homeostazia oxigenului”, „Bazele fiziologice ale ergonomiei”).

BACIU, Ion (n. 1931, Bratelu, jud. Sibiu), dirijor român. Prof. univ. la Iași; dirijor al filarmonicii din același oraș. Vast repertoriu universal și românesc (predilecție pentru creația enesciană).

BAIULESCU, Ion (Ioan) (1852-1911, n. Brașov), inginer constructor. Contribuții la dezvoltarea construcțiilor feroviare din România. A colaborat la construirea (1881) liniei ferate Buzău-Mărășești, proiectată și executată de constructori români.

BALBAREU, Ion (1877-1960, n. Comrat, Basarabia), inginer minier român. Cercetări în domeniul metalelor prețioase. Primul profesor de metalurgie la Școala Politehnică din București, unde a organizat, în 1920, primul laborator de metalurgie din România.

BALOMIR, Ion (1784-c. 1835, n. Săliște, jud. Sibiu), pictor român. Portretist („Pravilistul Andronache Donici”). Stil de tranziție între grafismul hieratic tradițional și tendința de redare a volumelor.

BANU, Ion (1913-1993, n. București), filozof român. Prof. univ. la București. Lucrări de istorie a filozofiei antice („Heraclit”, „Filozofia Orientului antic”) și de teorie a istoriei filozofiei („Introducere în istoria filozofiei”).

BARBU, Ion (pseud. literar al lui Dan Barbilian) (1895-1964, n. Cîmpulung), poet și matematician român. Prof. univ. la București. Lucrări în domeniul geometriei, algebrei și teoriei numerelor („Teoria aritmetică a idealelor”, „Grupuri cu operatori”). Ca poet, a debutat la „Sburătorul”. Versurile de început, parnasiene prin expresia solemnă, sentențioasă, dezvăluie un spirit dionisiac, o energie telurică. Baladele „După melci”, „Riga Crypto și lapona Enigel” trasfigurează un univers naturist, dînd valoare mitică anecdotei lirice. Evocator pitoresc și nostalgic al lumii balcanice („Isarlîk”). În ultima perioadă a creației, se orientează spre o lirică ermetică și inițiatică, țintînd puritatea esențelor („Joc secund”, „Uvedenrode”). Susținător al unei arte poetice intelectualiste, al unui lirism sublimat prin cerebralizare. Eseuri polemice, remarcabile prin dialectica paradoxală a ideației, prin rafinamentul expresiei. Traduceri din Shakespeare („Richard al III-lea”). M. post-mortem al Acad. (1990).

BASSARABESCU, I(on) A. (1870-1952, n. Giurgiu), prozator român. M. coresp. al Acad. (1909). Nuvele și schițe („Pe drezină”, „Vulturii”, „Norocul”), înfățișînd, cu umor și ironie echivocă, mica burghezie provincială.

BĂIEȘU, Ion (pseud. lui Ion Mihalache) (1933-1992, n. sat Băiești, jud. Buzău), scriitor român. Debut cu schițe, povestiri și reportaje minate de clișee („Noaptea cu dragoste”, „Sufereau împreună”). Proză satirică („Iubirea este un lucru foarte mare”, „Pompierul și opera”). Comedii, unele în tonalitate ebsurdă („Iertarea”, „Preșul”), un roman („Balanța”), scenarii.

BĂNCILĂ, Ion (1901-2001, n. Scorțaru nou, jud. Brăila), geolog român. M. coresp. al Acad. (1990), prof. univ. la București. Contribuții în studiul stratigrafiei și tectonicii României („Geologia Carpaților Orientali”). A proiectat lucrărilor geologice pentru barajele Bicaz, Firiza-Baia Mare, Argeș, Porțile de Fier I. Acad. (1991).

BĂNUȚĂ, Ion (1914-1987, n. Siliștea, jud. Argeș), poet român. Lirică socială și un ciclu de „Panorame”, încercînd surprinderea ipostazelor lumii și ale omului („Panorama efemeridelor”, „Panorama duhului meu”).

BESOIU, Ion (n. 1931, Sibiu), actor român de teatru și film. Joc dinamic, disponibilitate în registrul comic, cît și în cel liric. Roluri în teatru: „Livada cu vișini” și în film: „Răscoala”, „Mihai Viteazul”.

BIANU, Ion (1856-1935, n. Făget, jud. Alba), filolog român. Acad. (1902), prof. univ. la București. Bibliograf („Bibliografia românească veche,” în colab.) și editor de texte românești vechi („Predicile” lui Antim Ivireanul, „Psaltirea” lui Dosoftei). Organizator și director al Bibliotecii Academie Române.

BIBERI, Ion (1904-1990, n. Turnu Severin), medic și scriitor român. Romane și nuvele („Oameni în ceață”, „Proces”), eseistică literară („Studii asupra literaturii contemporane”, „Poezia, mod de existență”), traduceri.

BIȚAN (BITZAN), Ion (1924-1997, Limanu, jud. Constanța), pictor, grafician și decorator român. Creația sa a evoluat de la o viziune figurativă către abstracția lirică. Atras spre experimentul artistic aplicat, a realizat obiecte de artă ambientală. S-a afirmat în tehnici diverse urmărind efecte surpriză și aspecte inedite („Cutia cu splendori”, „Cutia magicianului”).

BOSTAN, Ion (1914-1992), regizor român. Filme documentare și științifice („Printre pelicani”, „Oaspeți de iarnă”, „Pădurea scufundată”, „Dracula, legendă și adevăr”, „Sturionii se pescuiesc pe furtună”).

BOTEZ, Ion Gheorghe (1892-1953, n. Chișcăreni, jud. Iași), morfolog român. Prof. univ. la Iași. Cercetări privind anatomia comparată a primatelor și omului. Promotor al antropologiei în România.

BRAD, Ion (n. 1929, sat Pănade, jud. Alba), scriitor român. Lirică militant-patriotică, mărturisind adeziunea la prefacerile socialismului („Cu sufletul deschis”, „Orga de mesteceni”) sau de rezonanță neoclasică („Ecce tempus”). Proză inspirată de lumea satului transilvan („Descoperirea familiei”).

BREAZU, Ion (1901-1958, n. Mihalț, jud. Alba), istoric literar român. Prof. univ. la Cluj. Cercetări privind fenomenul literar regional („Literatura Transilvaniei”, „Contribuții la istoria teatrului românesc din Transilvania”), relațiile culturale și politice franco-române („Edgar Quinet et les Roumains”, „Michelet și românii”), studii de literatură comparată.

BREZEANU, Ion (Iancu) (1869-1940, n. Micșunești, jud. Ilfov), actor român de teatru. Registru artistic deosebit de amplu. Interpret memorabil al unor personaje din dramaturgia lui I.L. Caragiale (cetățeanul turmentat din „Scrisoarea pierdută” și Ion din „Năpasta”).

BRIA, Ion ( 1929-2002, n. Telega, jud. Prahova), teolog român. Prof. univ. la București. Preocupat de teologia sistematică și raportul dintre credință, cultură și spiritualitate („Dicționar de teologie ortodoxă”, „Destinul ortodoxiei”, „Credința pe care o mărturisim”).

BRUCKNER, Ion Emil (1915-1980, n. București), medic român. Acad. (1974), prof. univ. la București. Studii privind imunitatea și bolile sîngelui.

BUNGESCU, Ioan Ion (1898-1947, n. Retevoiești, jud. Argeș), general român. A luptat la Mărăști (1917). Invenții în domeniul apărării antiaeriene. Lucrări: „Tactica artileriei antiaeriene”, „Tragerile artileriei antiaeriene”.

BUZDUGAN, Ion (1889-1967, n. Brînzenii Vechi, Basarabia), poet și folclorist român. Culegeri de folclor basarabean („Cîntece din Basarabia”), transcris cu fidelitate. Poezii („Miresme din stepă”, „Țara mea”, „Păstori și timpuri”), publicistică.

CANTACUZINO, Ion (1908-1975, n. București), medic psihiatru, critic și istoric român de film. Intensă activitate publicistică („Arta și medicina”, „Momente din trecutul filmului românesc”, „René Clair”) și de pionierat în domeniul producției cinematografice.

CARAION, Ion (pseud. lui Stelian Diaconescu) (1923-1986, n. Rușavăț, azi Viperești, jud. Buzău), poet român. Stabilit în Elveția (1981). Poezie contestatară („Panopticum”, „Omul profilat pe cer”) sau de un lirism concentrat, confesiv („Cîrtița și aproapele”) și mizantropic („Necunoscutul ferestrelor”). Eseuri, memorialistică („Duelul cu crinii”, „Pălărierul silabelor”).

CARAMITRU, Ion (n. 1942, București), actor român de teatru și film. Disponibilități în registrul interiorizat, subtil (în teatru: „Hamlet”, „Leonce și Lena”, „Azilul de noapte”; în film: „Comoara din Vadul Vechi”, „Diminețile unui băiat cuminte”, „Luchian”).

CASSIAN, Ion (c. 360-436), călugăr din Scythia Minor (Dobrogea). Fondatorul a două mănăstiri lîngă Marsilia și promotor al vieții monahale în Apus. L-a combătut pe Nestorie.

CATINA, Ion L. (1870-c. 1940, n. Tg. Ocna), călător și explorator român. A călătorit în Africa australă (N Mozambicului, reg. fl. Zambezi, prov. Cape) descriind zonele vizitate (1900-1901).

CATINA, Ion (1828-1851, n. București), poet român. Participant la Revoluția de la 1848. Versuri de factură romantică, patriotice și revoluționare („Poezii”).

CĂLUGĂRU, Ion (pseud. lui Buium Croitoru) (1902-1956, n. Dorohoi), prozator român. Proză fantastică și grotescă („Paradisul static”), romane evocînd mediul evreiesc provincial (ciclul „Copilăria unui netrebnic”) sau viața de uzină („Oțel și pîine”).

CHINEZU, Ion (1894-1966, n. Sîntana de Mureș, jud. Mureș), critic literar și publicist român. Animator al revistei „Gînd românesc”. Eseuri, cronici („Pagini de critică”). Traduceri.

CIOBANU, Ion (1927-2001, sat Budăi, Telenești, Basarabia), scriitor român. Romane sociale, cu puternice accente etno-folclorice („Codri”) sau inspirate din istoria contemporană a satului (trilogia: „Podurile”, „Cucoara”, „Podgorenii”), în care analiza psihologică e dublată de lirism. Nuvele („Voci pe oglinda apei”), schițe, evocări și medalioane literare („Modelări artistice”).

CLOPOȚEL, Ion (1892-1986, n. Poiana Mărului, jud. Brașov), om politic și publicist român. Redactor și director al unor ziare din Transilvania („Societatea de mîine”). Membru al Partidului Social-Democrat și secretar general al Sindicatului Presei Române. Lucrări de popularitate a istoriei naționale. Memorialistică („Amintiri și portrete”).

CODRU-DRĂGUȘANU, Ion (1817-1884, n. sat Drăguș, jud. Brașov), scriitor român. Adept al curentului latinist. Participant la Revoluția de la 1848-1849. Memorialistică de călătorie („Peregrinul transilvan”), remarcabilă prin acuitatea spiritului de observație, vibrația patriotică, umorul fin și farmecul oralității.

COMAN, Ion. G. (1902-1987, n. Dîmbroca, jud. Buzău), teolog român. Prof. la Institutul Teologic din București. A cercetat viața, opera și doctrina Sfinților părinți scriitori bisericești („Probleme de filosofie și literatură patristică”, „Scriitori bisericești din epoca străromână”, „Patrologie”).

CONEA, Ion (1902-1974, n. Coteana, jud. Olt), geograf român. Prof. univ. la București. Considerat întemeietorul geografiei istorice și toponimiei geografice românești („Țara Loviștei. Studiu de geografie istorică”, „Geografie și istorie românească”, „Interpretări geografice în istoria poporului român”).

CONSTANTINESCU, Ion (Iancu) (1884-1963, n. Recea, jud. Olt), inginer electrotehnician român. Prof. univ. la București. Contribuții la fondarea învățămîntului de telecomunicații din România. A brevetat (1919) aparatul teletipografic, care stă la baza teleimprimatoarelor moderne.

COSTANDE, Ion (1819-1879, n. Răhău, Alba), pictor și litograf român. Portrete („Horea”, „Avram Iancu”, „G. Barițiu”).

COVALIU, Ion Brăduț (1924-1991, n. Sinaia), pictor român. Peisaje citadine și rurale („Cîntec de toamnă”), naturi statice („Flori albe”), compoziții, portrete („Pictorul”), solid construite, cu accentuată tendință către decorativism („Desfășurare în spațiu”, „Pămîntul copiilor”).

CREANGĂ 1. Ion (1837 sau 1839-1889, n. Humulești, jud. Neamț), scriitor român. O vreme diacon și institutor. A făcut parte din cercul „Junimii”. Observator jovial și ironic al naturii umane, maestru al stilului oral paremiologic. Basme de factură folclorică, restructurînd la dimensiunile fabulosului conflicte și aspecte fundamentale de ordin etic și social ale umanității rurale („Povestea lui Harap Alb”, „Capra cu trei iezi”, „Ivan Turbincă”, „Dănilă Prepeleac”, „Punguța cu doi bani”); proză de exploatare umoristică a situațiilor ambigue („Moș Nichifor Coțcariul”) și mai ales de evocare a universului infantil („Amintiri din copilărie”). Autor de manuale școlare. M. de onoare post-mortem al Acad. (1948). 2. Horia C. (1893-1943, n. București), arhitect român. Nepotul lui C. (1). Promotor al arhitecturii moderne în România. S-a afirmat între 1932 și 1942 (blocul și cinematograful „Aro”, azi „Patria” din București, hotelul „Aro”, azi „Carpați” din Brașov, halele principale ale uzinelor „Malaxa”, azi „Faur” din București).

CRISTOREANU, Ion (1925-1995, n. Tritenii de Jos, Cluj), cîntăreț român de muzică populară. A adaptat tehnica de belcanto la stilul cîntecului popular. Repertoriu: doine, jocuri și cîntece satirice din Transilvania, Bihor, Maramureș și Banat.

CUCULESCU, Ion (n. 1936, Cernăuți), matematician român. Prof. univ. la București. Lucrări și studii în domeniile teoriei probabilităților (procese Markov, integrale stochastice) și algebrelor von Newton (martingale pe algebre Neumann).

DACIAN, lon (1911-1981, n. Saschiz, jud. Mureș), tenor român. Cultură vocală și aptitudini scenice afirmate în repertoriul de operetă românesc („Lăsați-mă să cânt”, „Ana Lugojana”) și universal („Vânzătorul de păsări”, „My Fair Lady”).

ION CORVIN, com. în jud. Constanța; 2.048 loc. (1998). Schit de călugări (înființat în 1990), cu biserica Sf. Andrei.

ION CREANGĂ, com. în jud. Neamț; 5.463 loc. (1998). Stație de c. f. (Muncelu).

ION ROATĂ, com. în jud. Ialomița, pe stânga râului Ialomița; 3.695 loc. (1998). Stație de c. f. (Broșteni). Între 1969 și 1981 a făcut parte din jud. Ilfov. Biserica Sf. Nicolae (sec. 18), în satul Broșteni.

Dicționare de argou

Explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

ION ILIESCU Bunica, Ilici, Nea Nelu, Nelu Cotrocelu.

Intrare: Ion
nume propriu (I3)
  • Ion
Intrare: ion
  • silabație: i-on info
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ion
  • ionul
  • ionu‑
plural
  • ioni
  • ionii
genitiv-dativ singular
  • ion
  • ionului
plural
  • ioni
  • ionilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

ion, ionisubstantiv masculin

  • 1. Atom, moleculă sau grupare de atomi care are un exces de sarcină electrică pozitivă sau negativă. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.