INTUÍȚIE (< fr., lat.) 1. (FILOZ., PSIHOL.) Cunoaștere sau înțelegere nemijlocită, neprecedată de nici un fel de inferență, a adevărului unor propoziții, a realității exterioare, a valorilor, considerată a oferi o certitudine absolută în cunoaștere. ♦ (La Descartes) Cunoaștere imediată a noțiunilor și adevărurilor fundamentale, simple și ireductibile, ce nu mai pot fi supuse îndoielii și care constituie punctul de plecare al deducției. ♦ (La Bergson) Formă de cunoaștere sui-generis, superioară cunoașterii intelectuale, de aceeași natură cu instinctul și simțul artistic, înțeleasă ca un fel de simpatie prin care conștiința umană surprinde lucrurile în ele însele. ◊ (La Kant) I. pură = formă a priori a sensibilității, condiționând orice i. a lucrurilor. 2. Descoperire bruscă, revelatorie, în aparență nepregătită, a unui adevăr, a soluției unei probleme etc. ♦ Inspirație, presentiment. 3. (La Schelling, Bergson ș.a.) Cunoaștere sui-generis, de natură în esență irațională, opusă și superioară cunoașterii discursive și analitice, care ar face posibilă sesizarea nemijlocită, fără o elaborare logică prealabilă, a esenței.