INDUCȚIE, inducții, s. f. 1. Formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general. 2. Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊ Inducție magnetică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului magnetic, determină macroscopic starea magnetică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electrică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului electric, determină macroscopic starea electrică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electromagnetică = fenomen de apariție a unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil. Inducție electrostatică = separare a sarcinilor electrice și redistribuire a lor pe suprafața unui conductor, datorată acțiunii unui câmp electric; electrizare prin influență¹ (2). 3. Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. – Din fr. induction, lat. inductio.

inducție sf [At: MAIORESCU, CR. I, 110 / V: (înv) ~iune / Pl: -ii / E: fr induction, lat inductio, -onis] 1 Formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general, de la consecință la principiu, de la efect la cauză. 2 (Ccr) Consecință obținută pe baza inducției (1). 3 (Fiz) Acțiune reciprocă între două corpuri distante dintre care cel puțin unul are o încărcătură electrică sau este magnetizat. 4 (Îs) Self ~ Excitație a unei forțe electromagnetice de inducție (3) în propriul circuit al curentului, când intensitatea acestuia variază. 5 Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. 6 (Îs) ~ magnetică Mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului magnetic, determină macroscopic starea magnetică a câmpului electromagnetic din corpuri. 7 (Îs) ~ electrică Mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului electric, determină macroscopic starea electrică a câmpului electromagnetic din corpuri. 8 (Îs) ~ electromagnetică Fenomen de apariție a unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil. 9 (Îs) ~ electrostatică Separare a sarcinilor electrice și redistribuire a lor pe suprafața unui conductor, datorită acțiunii unui câmp electric. 10 Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. 11 Producere a unui curent electric într-un circuit prin varierea fluxului magnetic. corectat(ă)

INDUCȚIE, inducții, s. f. 1. Formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general. 2. Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊ Inducție magnetică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului magnetic, determină macroscopic starea magnetică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electrică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului electric, determină macroscopic starea electrică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electromagnetică = fenomen de apariție a unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil. Inducție electrostatică = separare a sarcinilor electrice și redistribuirea lor pe suprafața unui conductor, datorită acțiunii unui câmp electric; electrizare prin influență¹ (2). 3. Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. – Din fr. induction, lat. inductio.

INDUCȚIE, inducții, s. f. 1. Metodă de gîndire cu ajutorul căreia se trece de la particular la general, de la consecință la principiu, de la efecte la cauză. În cercetările științifice, inducția este însoțită neapărat de deducție. 2. (Fiz.; în expr.) Inducție magnetică = mărime care caracterizează cîmpul electric și este egală cu produsul dintre intensitatea cîmpului magnetic și permeabilitatea magnetică a materialului în care se găsește cîmpul. Inducție electrică = mărime care caracterizează cîmpul electric și este egală cu produsul dintre intensitatea cîmpului electric și constanta dielectrică a materialului în care se găsește cîmpul. Inducție electromagnetică = producerea unui cîmp electric care are forță electromotoare, prin variația cîmpului magnetic.

INDUCȚIE s.f. 1. (Log.) Formă de raționament prin care se realizează trecerea de la particular la general. ♦ Procedeu de demonstrare a propozițiilor generale în matematică și în alte științe deductive. ♦ Concluzie obținută prin inducție (1). 2. Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție dintr-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. 3. Producere sau influențare a unui fenomen ori proces sub acțiunea unor stimuli, factori, enzime etc. ♦ (Electr.) Producere a unui curent electric într-un circuit prin varierea fluxului magnetic. [Gen. -iei, var. inducțiune s.f. / cf. lat. inductio, fr. induction, rus. indukțiia].

INDUCȚIE s. f. 1. raționament prin care se realizează trecerea de la particular la general. ◊ metodă de demonstrare a propozițiilor generale în matematică și în alte științe deductive. 2. concluzie prin inducție (1). 3. influență exercitată de un țesut oarecare asupra țesuturilor vecine. ◊ mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție dintr-un centru nervos favorizează, sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. 4. producere sau influențare a unui fenomen ori proces de către stimuli, factori, enzime etc. ◊ producere a unui curent electric într-un circuit prin varierea fluxului magnetic. (< fr. induction, lat. inductio)

INDUCȚIE ~i f. 1) (în opoziție cu deducție) Operație mintală constând în trecerea de la fapte la generalizări, de la particular la general. 2) Concluzie obținută printr-un astfel de raționament. 3): ~electromagnetică producere a unui câmp electric cu forță electromotoare, prin variația câmpului magnetic. [G.-D. inducției] /<lat. inductio, ~onis, fr. induction

inducțiune sf vz inducție

INDUCȚIUNE s.f. v. inducție.

inducțiune f. 1. mod de a raționa când cineva se ridică dela efecte la cauze, dela particular la general; 2. consecvență, concluziune obținută în acest mod: superstițiunile populare suni rezultatul inducțiunii; 3. Fiz. acțiune particulară a curenților electrici.

*inducțiúne f. (lat. in-dúctio, -ónis). Acțiunea de a alipi o propozițiune la alta considerînd-o pe a doŭa ca o consecŭență a primeĭ, acțiunea de a raționa de la efect la cauză, de la particular la general: inducțiunea joacă mare rol în științele experimentale. Consecŭență (concluziune) scoasă așa: superstițiunile populare-s rezultatu inducțiuniĭ. Fiz. O acțiune particulară a curenților electricĭ. V. deducțiune.

inducție (desp. -ți-e) s. f., art. inducția (desp. -ți-a), g.-d. art. inducției; pl. inducții, art. inducțiile (desp. -ți-i-)

inducție (-ți-e) s. f., art. inducția (-ți-a), g.-d. art. inducției; pl. inducții, art. inducțiile (-ți-i-)

inducție s. f. (sil. -ți-e), art. inducția (sil. -ți-a), g.-d. art. inducției; pl. inducții, art. inducțiile (sil. -ți-i-)

inducție

INDUCȚIE ELECTROSTATICĂ s. v. electrizare prin influență.

INDÚCȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. (LOG., FILOZ.) Formă fundamentală de raționament care trece de la particular la general, de la fapte la concepte. I. este de două feluri: completă și incompletă, după cum se enumeră sau nu toate cazurile existente. I. științifică se bazează pe dezvăluirea esenței, a legii. Spre deosebire de deducție, cu care se află în raport de subordonare, i. nu are decât o concluzie probabilă. ◊ I. matematică (o formă a inducției complete) = metodă de demonstrație a unor propoziții matematice, ce au drept indici numere naturale, prin parcurgerea următoarelor etape: se stabilește cel mai mic număr pentru care propoziția are sens și se verifică valabilitatea ipotezei în acest caz, apoi se demonstrează că, dacă ipoteza e verificată de propozițiile notate cu indici până la un număr natural, și propoziția notată cu indicele următor este adevărată; se trage, în acest caz, concluzia că toate propozițiile sunt adevărate. 2. (FIZIOL.) Mecanism nervos prin care starea de excitație sau de inhibiție dezvoltată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. ♦ (EMBRIOL.) Proces prin care o celulă sau un țesut influențează celule sau țesuturi învecinate. 3. (FIZ.) Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊ I. electromagnetică = producere a unei tensiuni electromotoare (numită tensiune indusă), de-a lungul unei curbe închise, de către un câmp magnetic variabil în timp (numit câmp inductor); tensiunea indusă este proporțională cu viteza de variație a fluxului magnetic inductor, iar sensul său este orientat astfel încât câmpul magnetic al curentului electric pe care l-ar produce să se opună prin câmpul său magnetic variației fluxului inductor. ◊ I. mutuală = i. electromagnetică, cu caracter reciproc, care apare între două circuite alăturate, străbătute de curenți electrici variabili. ◊ I. proprie = i. electromagnetică produsă într-un circuit unic, tensiunea indusă datorându-se variației curentului electric care străbate circuitul; autoinducție, selfinducție. Bobină de i. v. bobină; i. electrostatică v. influență² (2); electrizare prin ~. 4. (FIZ.) i. electrică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta electrică a câmpului electromagnetic. ◊ I. magnetică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta magnetică a câmpului electromagnetic.