IAȚCU prob. ipoc. ucr. < Iaș, după cum rezultă din explicația „Iașo, am iscălit leșește”,dată într-un act de un Iațco (Sur IV 276). 1. Iațco (CL; C Ștef); – Hudici, pren. (16 A III 182); – fam. (17 A II 302). 2. Iațcu (Dm; C Ștef). 3. Ițculescu, Al. (Băl VI); Ițcan fam., buc.; -i s; în cronica lui Nicolae Costin: Ețcanii, numit după „Eațco rusneac din țara Leșească” (Kog I 84). 4. Ețcu pîrcălab (Sur I).