HOTĂRÎT, -Ă, hotărîți, -te, adj. 1. Care a luat o hotărîre; decis. Nu era hotărîtă să vîndă și nici n-ar fi vîndut, dacă rămînea cu Grigore. REBREANU, R. I 259. ♦ Care știe ce vrea; ferm, neșovăitor. Frusinica urcă scările spitalului hotărîtă, cu florile strînse la piept, cu coșulețul pe braț. MIHALE, O. 452. Ochiul ți-este mai deschis și mai hotărîtă căutătura. ARGHEZI, P. T. 9. Da, sînt hotărîtă și trebuie să biruiesc. CARAGIALE, O. I 131. ◊ (Adverbial) Lică Mătase sta la masă cu un registru deschis, cu o mînă oprită hotărît pe una din coloanele pline de cifre. MIHALE, O. 524. Vorbește hotărît și calm, de parcă ar fi la celălalt capăt al telefonului. CAMIL PETRESCU, U. N. 215. Așa-i cum spune dumnealui! întrerupse Luca, mai hotărît. REBREANU, R. I 132. 2. Stabilit, fixat; stipulat. S-au întîlnit la ora hotărîtă. 3. Destinat, menit. S-au dus la locul hotărît spre (= pentru) locuința sa și s-au apucat de lucru. DRĂGHICI, R. 53. 4. Indiscutabil, neîndoios. E un succes hotărît. ◊ Expr. Hotărît lucru = în mod categoric, sigur. ♦ (Adverbial) În mod sigur, precis. Traico nu știe hotărît că viu. GALACTION, O. I 197. De data asta, hotărît, nu vei avea colaborarea mea. AGÎRBICEANU, S. P. 238. 5. (Gram.; în expr.) Articol hotărît = articol (în limba romînă pus la sfîrșitul cuvîntului și contopit cu acesta) care se întrebuințează pentru a arăta că un substantiv, un adjectiv (sau altă parte de vorbire cu valoare de substantiv) indică un obiect individualizat sau cunoscut de ascultător; articol definit.