HIULĂ s.f. v. hiolă.

híulă și híură, V. fiulă.

fíulă și (est, pop.) hí- f., pl. e (lat. fibŭla, fibulă, ac mare, bold de prins o haĭnă, de pus în păr [din *figíbula, d. figere, a înfige], de unde s’a făcut *fibla, fiulă, ca subula, *sublă, sulă. V. fiulare). A lua în fiulă, a lua în spangă, a lua înfigînd (sulița, furca, coarnele, ghearele). Fiula vîntuluĭ, curentu (furia) vîntuluĭ (NPl. Ceaur, 123 și 142). Fiula măriĭ, adîncu măriĭ, unde se crede că curentu „te ĭa în fiulă” (Stam. 218). – În est și fíolă, híolă, híoră. La Vlah. Rom. Pit. grebeniĭ Parînguluĭ, apucînd undele Lotruluĭ, le duc în hiolă de vale. – Fals hiólă (Cdr.) și hioală (rev. I. Crg. 2, 80). V. țeapă.