haltei sn vz hinteu

HALTĂ, halte, s. f. 1. Punct de oprire reglementară (de scurtă durată) a trenurilor personale pentru deservirea traficului de călători; gară mică. 2. Oprire, popas. 3. Scurtă oprire a trupelor în marș, pentru odihnă, ajustarea echipamentului și verificarea tehnicii de luptă. – Din germ. Halte[stelle], fr. halte.

haitei sn vz hinteu

haltă sf [At: LESNEA, C. D. 95 / Pl: ~te / E: ger Halte] 1 Oprire. 2 Stație mică pe calea ferată. 3 (Mil; îs) ~ de gustare Oprire în marșul unei trupe, pentru o gustare și ajustarea echipamentului.

hăitei sn vz hinteu

hâitei sn vz hinteu

hâltei sn vz hinteu

helteu sn vz hinteu

hentei sm vz hinteu

hincheu sn vz hinteu

hintău sn vz hinteu

hinteu sn [At: (a. 1778) IORGA, S. D. XII, 98 / V: haltei, hăitei, hâitei, hâltei, helteu, hentei, ~ncheu / Pl: ~eie, ~eaie / E: mg hintό] 1 (Trs) Trăsură. 2 (Lpl) Totalitate a uneltelor (plug, tânjală, cârceie) care servesc la înjugatul boilor în patru (mai ales la plug). 3 (Lpl) Tânjale (cu toate părțile componente). 4 (îf halteie) Totalitate a uneltelor care aparțin unui car sau unei căruțe.

HALTĂ, halte, s. f. 1. Punct de oprire reglementară (de scurtă durată) a trenurilor; gară mică. 2. Oprire, popas. 3. Scurtă oprire a trupelor în marș, pentru odihnă, ajustarea echipamentului și verificarea tehnicii de luptă. – Din germ. Halte[stelle], fr. halte.

HALTĂ, halte, s. f. 1. Stație mică de cale ferată, fără linie dublă pentru încrucișarea trenurilor sau pentru încărcare. Muncitorii ieșiți din șut la miezul nopții năvăleau în gară, să apuce trenuțul ce avea să-i lase prin diferite halte. CĂLUGĂRU, O. P. 468. Halta, izolată din două părți, păstra singura legătură cu restul lumii numai prin firele telegrafice care de ieri răspundeau laconic. C. PETRESCU, A. 275. Trenul șerpuiește peste toamna rară, Haltă după haltă, gară după gară. LESNEA, C. D. 95. ♦ (Învechit) Stație de tramvai; oprire. Unele [tramvaie] nici nu opresc în halte; din fugă se suie și coboară numai cine poate. BART, S. M. 42. 2. Oprire, popas. În zare, pe-o costișă, s-arată dealul unde vom face halta mare. SADOVEANU, O. VI 233. ◊ (Mil.) Haltă de ajustare = oprire, în marșul unei trupe, în cursul căreia oamenii își ajustează echipamentul, verifică funcționarea mașinilor etc.

HINTEU, hinteie, s. n. (Transilv.) Trăsură, caleașcă, rădvan. Merse cu hinteul (trăsura) la curtea cea părăsită. RETEGANUL, P. IV 13. Trandafir de pe hinteu N-ai văzut pe dragul meu? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23.

HALTĂ s.f. 1. Stație mică de cale ferată, unde nu opresc decît trenuri locale și care nu are de obicei linii de încrucișare. 2. (Fam.) Oprire, popas. [Cf. germ. Haltestelle, fr. halte].

HALTĂ s. f. 1. stație mică de cale ferată, unde nu se opresc decât trenuri locale. 2. (fam.) oprire, popas. 3. scurtă oprire a unei trupe în marș, pentru odihnă, ajustarea echipamentului sau verificarea tehnicii de luptă. ◊ punct rutier de oprire obligatorie pentru îndeplinirea unor formalități administrative sau plata unei taxe. (< germ. Halte/stelle/, fr. halte)

HALTĂ ~e f. 1) Stație mică de cale ferată; gară mică. 2) Oprire de scurtă durată în timpul unui drum; popas. /<germ. Halte[stelle]

haltă f. 1. loc de oprire al soldaților în marș, popas; 2. în special, loc de oprire între două gări. [Nemț. HALTE (STELLE)].

*háltă f., pl. e (fr. halte, d. germ. halt, popas, d. halten, a se opri; halte-stelle, loc de oprire). Mică stațiune de cale ferată. Popas, oprire.

hintéŭ și hindéŭ n., pl. eĭe (ung. hintó, trăsură pe arcurĭ; sîrb. hintov și intov; turc. hento). Trans. Trăsură acoperită, cupeu. – Și hintăŭ, pl. ăĭe.

haltă s. f., g.-d. art. haltei; pl. halte

hinteu (reg.) s. n., art. hinteul; pl. hinteie

haltă s. f., g.-d. art. haltei; pl. halte

hinteu (reg.) s. n., art. hinteul; pl. hinteie

haltă s. f., g.-d. art. haltei; pl. halte

hinteu s. n., art. hinteul; pl. hinteie

HALTĂ s. v. oprire.

HINTEU s. v. caleașcă.

HALTĂ s. oprire, popas, (înv.) oturac, stație. (În drum a făcut mai multe ~te.)

hinteu s. v. CALEAȘCĂ.

haltă (halte), s. f. – Oprire, stație. Germ. Halte(stelle), cf. Borcea 192, cf. fr. halte, it., sp. alto.

hinteu (hinteie), s. n. – 1. Caleașcă, trăsură. – 2. (Pl.) Unelte, scule, instrumente. – Var. hintău, hîltei, hentei, hăitei. Mag. hintó (Cihac, II, 506; Gáldi, Dict., 135), cf. tc., slov. hintov, sb., cr. intov. – Din același cuvînt mag., cf. hintálni „a legăna”, vine hinteț, s. n. (Trans., leagăn, scrînciob).

hinteu, hinteie, s.n. (reg.) 1. caleașcă închisă, trăsură, rădvan. 2. (la pl.) uneltele țăranului (plug, tânjală, cârceie etc.).

hinteu, hinteauă, (heiteu), s.n. – (reg.) Trăsură boierească, caleașcă: „Și l-o pus în căruță, în heiteu acela a lor și o pornit la drum” (Bilțiu, 1990: 508). – Din magh. hintó „caleașcă” (Scriban; Cihac, Galdi, cf. DER; DEX, MDA).

hinteu, hinteauă, (heiteu), s.n. – Trăsură boierească, caleașcă: „Și l-o pus în căruță, în heiteu acela a lor și o pornit la drum” (Bilțiu 1990: 508). – Din magh. hintó „caleașcă”.

a face o escală / o haltă / o haltă de ajustare expr. (glum.) a se opri la un restaurant etc. (pe drumul de la serviciu spre casă).