hais i vz hăis

HĂIS interj. Strigăt cu care se mână boii înjugați pentru a merge spre stânga. ◊ Loc. adj. Din (sau de) hăis (sau hăisa) = (despre o vită înjugată) din stânga. ◊ Expr. (Adverbial sau substantivat) A face hăis (sau hăisa) = a cârmi la stânga. A trage (sau a fi) unul la hăis și celălalt la cea sau a zice unul hăis și celălalt cea, se spune despre doi oameni care nu se înțeleg. A trage hăisa = a nu fi de acord cu alții. [Var.: hăisa^[1] interj.] – Cf. sb. ais.

hăis i [At: (a. 1805) CRIȘAN, 109, ap. TDRG / V: hais, ~sa, heis / E: mg hajsz, săs hoits, srb ajs] (Pop) 1 Strigăt cu care se îndeamnă boii înjugați să o ia la stânga Cf: cea, ceala. 2 (Îe) Cu ~a-n ceală nu vezi zeamă-n oală O afacere încurcată nu se sfârșește bine. 3 (Îe) A da ~a A mâna boii la stânga. 4 (Fig; îae) A evolua într-o direcție greșită. 5 (Îe) A da ~ în loc A se întoarce pe drumul pe unde a venit. 6 (Îe) A face ~a A dispărea repede spre stânga. 7 (Îe) A apuca ~a A se abate de la drumul cuvenit. 8 (Îe) Nu știe nici de ~ nici de cea Este nepriceput. 9 (Îae) Este neascultător. 10 (Îe) A trage unul ~ și celălalt cea A nu se înțelege. 11 (Îe) A trage ~a A nu fi niciodată de acord cu ceilalți.

hăisa i vz hăis

heis i vz hăis

oaș i vz hăiș^[1]

AIS! ĂlS! = HĂIS!

HĂISA! sau HAIS! interj. 1 Strigăt cu oare se ’ndeamnă boii înjugați s’o cîrmească la stînga; pr. ext. boul din ~, roata din ~, boul, roata din dreapta: scosei resteul boului din hăis și mă năpustii asupra Românului, la scoborîș, ei împiedecă roata din hăis cu lanțul (JiP.); boul de pe partea stîngă a tînjelei se numește boul de „cea”, iar cel de pe partea dreaptă, boul de „hăis” (Ik.-brs.) ¶ 2 Uneori și despre oameni: a face ~, a apuca la stînga: am făcut hăisa pe după gardul jităriei (alecs.); Ⓕ F: unui zice hăis! altul cea! unul zice sau vrea într’un fel altul într’alt fel (cînd doi inși nu se pot înțelege) [comp. srb. ais]

HĂIS interj. Strigăt cu care se mână boii înjugați pentru a merge spre stânga. ◊ Loc. adj. Din (sau de) hăis(a) = (despre o vită înjugată) din stânga. ◊ Expr. (Adverbial sau substantivat) A face hăis(a) = a cârmi la stânga. A trage (sau a fi) unul la hăis și celălalt la cea sau a zice unul hăis și celălalt cea, se spune despre doi oameni care nu se înțeleg. A trage hăis(a) = a nu fi de acord cu alții. [Var.: hăisa interj.] – Cf. scr. ais.

HĂIS interj. (În opoziție cu cea) Strigăt cu care se mînă boii înjugați ca să meargă spre stînga. Boii stau în jug supuși, Gata de plecare;... «Hăis și cea!» – gem sub poveri Carele greoaie. IOSIF, V. 74. Tot hăis! cea! și carul tot scîrțîie. SEVASTOS, N. 50. Cu hăis!... se mînă... boul din brazdă (din dreapta). ȘEZ. III 189. ◊ (Adverbial sau substantivat, în expr.) A trage (sau a fi) unul la hăis și celălalt la cea sau a zice unul hăis și celălalt ceala, se zice despre doi oameni care nu se înțeleg. Dacă se-nțeleg și nu zice unul hăis și celălalt ceala, tot merge. CONTEMPORANUL, VI 496. (În forma hăisa) A trage hăisa = a nu fi de acord cu alții. D-ta, bade, totdeauna ai tras hăisa. CAMILAR, T. 72. A face hăis (sau hăisa) = a o cîrmi la stînga. Am făcut hăisa pe după gardu jităriei. ALECSANDRI, T. I 266. ◊ Loc. adj. (Despre o vită din jug) Din (sau de) hăis (sau hăisa) = din stînga. Parcă v-a murit Sîmbotin din hăis! SANDU-ALDEA, D. N. 228. – Variantă: (în expr.) hăisa interj.

HĂIS interj. (se folosește pentru a îndemna boii înjugați spre stânga). [Monosilabic; în expresii și hăisa] /cf. sb. ais

hăis! (hăisa) int. strigăt către boi s’apuce la stânga. [Onomatopee].

hăĭs, strigăt adresat bouluĭ din dreapta ca s’apuce la stînga. (Cp. cu ung. hajsz, sas. hoits, sîrb. aĭs, fr. huhau. V. cea, hart.

hăĭsa și hóĭsa adv. (d. hăĭs. Cp. și cu ung. hojszogatni, a împinge). La stînga (numaĭ în loc: unu hăĭsa, altu ceala, adică „fără concordie”).

hăis interj. /(mai ales în expr.) hăisa

ais, numirea germană modernă corespunzătoare sunetului la diez. Echiv. engl.: A sharp.

NEGREȘTI-OAȘ, oraș în jud. Satu Mare, în partea de E a Depr. Oaș, pe râul Tur; 16.302 loc. (2000). Expl. de lignit, criolit, andezit și pământuri colorate. Constr. de utilaje tehnologice și miniere. Fabrici de piese de schimb pentru utilaje miniere, de mobilă, conf., tricotaje, țesături și alim. Centru pomicol. Muzeu etnografic în aer liber (din 1964). Izvoare cu ape minerale clorurate, bicarbonatate, carbogazoase, sodice, slab sulfuroase în localit. componentă Luna. Centrul zonei etnografice și folclorice Oaș. Menționat documentar ca așezare rurală în 1270. Declarat oraș la 1 ian. 1965.

OAȘ 1. Munții ~, unitate montană joasă (400-800 m alt.), situată în lanțul vulcanic din NV Carpaților Orientali, între granița de N a României și pasul Huta-Certeze de pe cursul superior al râului Valea Rea. Sunt alcătuiți din lave andezitice care acoperă depozitele de marne, argile și gresii miocene. Au aspectul unui platou larg, fragmentat, dominat de mai multe vârfuri cu adpect de domuri. Alt. max.: 869 m (vf. Obârșiei). Expl. de min. neferoase complexe și de mat. de costr. Păduri de fag și de gorun în alternanță cu pajiști. 2. Depresiunea ~ sau Țara Oașului, depresiune de origine tectono-vulcanică, situată pe Valea Turului, între M-ții Oaș și Gutâi. Supr.: c. 550 km². Relief variat, cu altitudini medii reduse, în cadrul căruia se disting dealuri piemontane (400-600 m alt.), martori de eroziune, câmpii piemontane (200-400 m alt.), terase și lunci. Compartimentată în trei bazinete: Negrești, Târșolț și Cămârzana. Climă răcoroasă cu inversiuni de temperatură iarna. Temp. medie anuală este de 8-9°C; precipitații moderate: 700-950 mm/an. Păduri de fag și conifere. Expl. forestiere și miniere (bentonite la Racșa). Izvoare minerale (Bixad, Luna, Valea Mariei). Zonă etnografică și folclorică în care muzica populară, dansul, portul popular oșenesc și tradițiile populare și-au păstrat vitalitatea.

hắis, interj. v. hois („la stânga”).

hăis, interj. – v. hois („la stânga”).

oaș, oașuri, s.n. – (reg.; înv.) Iertaș, curătură, laz; teren de pe care au fost tăiați copacii (Vișovan, 2002). ♦ (top.) Întreoaș, toponim în Dragomirești (Faiciuc, 1998). – Din magh. ovas (MDA, pentru var. oașă).

oaș, oașuri, s.n. – Iertaș, curătură, laz; teren de pe care au fost tăiați copacii (Vișovan 2002). Întreoaș, toponim în Dragomirești (Faiciuc 1998). – Din magh. ovas (MDA).