Definiția cu ID-ul 918071:


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

GREÁCĂ s. f. (cf. lat. Graecus, fr. grec, grecque): limbă indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei răspândiți în sudul Italiei, în Sicilia, în Albania, în Iugoslavia, în Bulgaria, în România, în Cipru, în sudul Ukrainei, în Africa, în America, în Australia etc. Limba g. a fost a treia limbă indo-europeană (după vedică și sanscrită) care a servit ca mijloc de exprimare a unei civilizații de mare prestigiu (în filozofie, în literatură, în retorică). A fost singura limbă străină respectată și cultivată de romani, deoarece îi era recunoscută superioritatea, iar influența ei asupra limbii și literaturii latine a fost foarte mare. Folosea alfabetul împrumutat de la fenicieni, alfabet care a stat apoi la baza celui latin (din care s-au format ulterior toate alfabetele occidentale europene) și a celui chirilic. G. a fost limba oficială a imperiului bizantin, până la căderea Constantinopolului sub turci (1453) și, parțial, limbă de cult. Istoria limbii g. cuprinde trei etape: a) greaca veche (elina) atestată prin inscripțiile de la Micene ce datează din secolul al XIV-lea î.e.n. În această limbă a scris Homer celebrele sale poeme – Iliada și Odiseea (probabil în sec. al IX-lea – al VIII-lea î.e.n.). Se presupune că era scindată în cinci dialecte: dialectul ionic – în care a scris marele istoric Herodot, dialectul atic – în care au scris marii tragici Eschil, Sofocle și Euripide și marii filozofi Platon și Aristotel, dialectul eolic – în care au scris Hesiod, Alceu și Sapho; dialectul doric – în care au scris poetul Pindar și învățatul Arhimede; dialectul aheean. Contopindu-se treptat între ele, pe baza dialectului atic, aceste dialecte au dat naștere, în secolele al IV-lea -al III-lea î.e.n., limbii grecești comune denumită koiné, care a devenit, datorită prestigiului civilizației grecești în vremea împăratului Alexandru cel Mare, limbă internațională de înțelegere între populațiile din Balcani, Asia Mică și Egipt; b) greaca medie (bizantină), vorbită între secolele al VI-lea – al XV-lea e. n. și devenită limba oficială a imperiului bizantin. Aceasta a contribuit mult la crearea unei civilizații balcanice unitare și explică multe dintre trăsăturile lingvistice comune pe care le au popoarele din această zonă. c) greaca modernă (néogreaca), constituită prin secolul al XVI-lea, când limba greacă începuse să-și restrângă influența și folosirea. Este limba vorbită astăzi în Grecia. În secolul al XVIII-lea e. n., limba g. a fost promovată de fanarioți ca limbă a afacerilor și a culturii în Moldova și Țara Românească, creându-se astfel un puternic curent grecizant.