GREABĂN, grebeni, s. m. și grebene, s. n. (La animale, mai ales la cai, boi, vaci; la pl. cu valoare de sg.) Partea mai ridicată din șira spinării, la împreunarea spetelor. Pămînt gras, în luncă. Grîul pînă la greabănul calului. STANCU, D. 210. A pus apoi degetul într-un loc pe greabănul gîtului și s-a văzut urma schijei de obuz. BOGZA, Ț. 21. După ce încăleca, Pe grebeni că îl bătea Și din gură așa zicea. PĂSCULESCU, L. P. 254. ◊ Fig. Pînza deasă a apelor cerești era sfîșiată în două de greabănul lung și îngust al muntelui meu de adăpost. HOGAȘ, M. N. 177. De aici încep să se ridice grebenii munților ce-ncununează partea dinspre miazănoapte a Rîmnicului-Sărat. VLAHUȚĂ, O. A. II 148. – Variantă: grebăn (La TDRG) s. m.