giurumeà f. V. geremea.

gĭurumeá f., pl. ele (turc. čürümé, putregaĭ [d. cürümek, a putrezi] și infl. poate de geremea. V. cĭuruc). Fam. Lucru de gĭurumea, lucru ordinar, lucru p. uzu cotidian, de dîrvală. A lua un lucru de gĭurumea, a-l lua la purtare în fie-care zi, cum ar fi o haĭnă pe care în ainte o păstraĭ p. zile marĭ.

geremeà (giurumea) f. 1. odinioară, amendă; 2. pop. lucru de clacă sau prost: a ajunge la giurumea, a fi luat in râs. [Turc. DJEREMÈ].

giurumea (înv.) (desp. giu-) s. f., art. giurumeaua, g.-d. art. giurumelei; pl. giurumele

giurumea (înv.) (giu-) s. f., art. giurumeaua, g.-d. art. giurumelei; pl. giurumele, art. giurumelele

giurumea s. f. (sil. giu-), art. giurumeaua, g.-d. art. giurumelei; pl. giurumele

giurumea, giurumele s. f. (peior.) 1. persoană care execută prost tot ceea ce face 2. tip penibil 3. diletant expus ridicolului

giurumea, giurumele, s.f. (reg.) ceva uzual; cotidian.