Gebrauchsmusik (cuv. germ. „muzică pentru trebuințe” – trad. G. Breazul), termen întrebuințat pentru prima oară de Hindemith, după 1920, pentru a desemna o muzică scrisă pentru a putea fi executată de amatori* (sau de copii). G. e o muzică fără dificultăți tehnice, cu un efectiv instr. prevăzut astfel încât să poată fi modificat după posibilitățile grupului de executanți sau după ocaziile în care este folosită. Stilistic, G. este clasicizantă, uneori parodistică, și e subordonată în general unui text. Este considerată ca o reacție la exacerbarea individualismului în cadrul anumitor curente (neoromantism, expresionism*). În afară de Hindemith, au adoptat ideea de G.: Weil, Orff, Milhaud, Copland. În Germania, fenomenul a degenerat apoi în Jugendmusik, mergându-se până la aplicarea principiilor G. în execuția muzicii vechi, de la Schütz la Bach.