FURIE, furii, s. f. Stare de extremă iritare; mânie nestăpânită; violență. ◊ Loc. adv. Cu furie = extrem de furios; cu putere mare, nestăvilită. ♦ Fig. (Rar) Dorință puternică, patimă, pornire nestăpânită. [Acc. și: furie] – Din fr. furie, lat. furia.

furie sf [At: VĂCĂRESCUL, IST. 256/44 / P: ~ri-e / A și: ~rie / Pl: ~ii / E: fr furie, lat furia] 1 Stare de extremă iritare în care se pierde stăpânirea de sine Si: mânie, turbare. 2 Violență. 3 (Îlav) Cu ~ Extrem de furios. 4 (Îal) Cu putere mare, nestăvilită. 5 (Fig; rar) Dorință puternică, nestăpânită Si: pasiune, patimă. 6 (D. lucruri) Mișcare violentă. 7 (Mit) Fiecare dintre cele trei divinități ale infernului, care, în credințele romanilor, chinuiau sufletele păcătoșilor.

furlua vt [At: CREANGĂ, A. 99 / Pzi: ? / E: ctm fura + lua] (Fam) A furgăsi.

*FURIE sf. 1 Mînie grozavă, nestăpînită, turbare ¶ 2 Violență grozavă; patimă nestăpînită ¶ 3 pl. 🔱 Numele a trei divinități feminine din Infernul păgîn, a căror menire era să chinuească pe cei vinovați (🖼 2247) ¶ 4 familiar Femeie rea și iute la mînie [fr.].

FURLUA vb. tr. familiar A fura, a șterpeli: mai fie-care tovarăș al meu furluase cîte ceva CRG. [fura + lua].

FURIE, furii, s. f. Stare de extremă iritare în care se pierde stăpânirea de sine; mânie nestăpânită; violență. ◊ Loc. adv. Cu furie = extrem de furios; cu putere mare, nestăvilită. ♦ Fig. (Rar) Dorință puternică, patimă, pornire nestăpânită. [Acc. și: furie] – Din fr. furie, lat. furia.

FURIE, furii, s. f. 1. Stare de extremă iritare în care se pierde stăpînirea de sine; mînie puternică, nestăpînită. Numai moșieri și arendași în tribune... Parcă discursurile de-aici o să-i apere de furia țăranilor. REBREANU, R. II 34. Toată furia lui Vasile se descărcase asupra nevestei. BUJOR, S.92. Ea începe a plînge, temîndu-se de furia zînelor. RETEGANUL, P. II 17. ◊ (Metaforic) Puterile adîncului se treziseră de pretutindeni și, subt ocrotirea oarbă a nopții, își dezlănțuiră asupra pămîntului îngrozit furia lor prăpăditoare. HOGAȘ, M. N. 175. ◊ Loc. adv. Cu furie = în chip furios, cu putere mare, nestăvilită. Seara însă vîntul începu să sufle cu furie și să ridice chiar valuri pe Dunăre. BOLINTINEANU, O. 265. Oastea lui Ieremia-vodă se îmbărbătează și cade cu furie peste flancurile oastei secuiești. BĂLCESCU, O. I 343. 2. (Rar) Dorință, patimă, pornire nestăpînită. Ladislav... se încearcă a pune stavilă furiei lor de coprinderi. BĂLCESCU, O. II 12.

FURLUA, furiau, vb. I. Tranz. (Glumeț; format prin contaminarea lui «a fura» și «a lua») A șterpeli. Mai fiecare tovarăș al mieu furluase cîte ceva: unul mere domnești, altul pere de Rădășeni. CREANGĂ, A. 99.

FURIE s.f. 1. Mînie violentă, nestăpînită; violență. ♦ (Fig.; rar) Dorință, patimă. 2. Fiecare dintre cele trei divinități ale infernului, care, în credințele celor antici, chinuiau sufletele păcătoșilor. [Pron. -ri-e, gen. -iei. / < lat. furia, cf. fr. furie].

FURIE s. f. 1. mânie violentă, nestăpânită; violență. 2. (pl.) cele trei divinități ale infernului, care, în credințele anticilor, chinuiau sufletele păcătoșilor. (< fr. furie, lat. furia)

FURIE ~i f. Stare de extremă enervare; mânie violentă, impetuoasă. [Art. furia; G.-D. furiei; Sil. -ri-e] /<fr. furie, lat. furia

FURIE ~i f. 1) mai ales la pl. (în mitologia romană) Zeiță a răzbunării și a pedepsirii celor nimeriți în infern. 2) fig. Femeie rea și arțăgoasă. [Art. furia; G.-D. furiei; Sil. -ri-e] /<fr. furie, lat. furia

furie f. 1. mânie foarte violentă; 2. ardoare extremă, impetuozitate: furia tinerețelor; 3. fig. femeie rea și mânioasă.

Furii f. pl. Mit. cele trei divinități infernale: Alecto, Megera și Tisiphona.

*fúrie f. (lat. Furia, una din cele treĭ divinitățĭ infernale și oribile la Romanĭ. V. furios, furoare). Mare mînie, furoare. Mare ardoare, mare avînt: furia ataculuĭ artileriiĭ. Fig. Femeĭe foarte rea și furioasă.

furie (mânie; femeie rea; zeitate romană a Infernului) (desp. -ri-e) s. f., art. furia (desp. -ri-a), g.-d. art. furiei; pl. furii, art. furiile (desp. -ri-i-)

furie (-ri-e) s. f., art. furia (-ri-a), g.-d. art. furiei; pl. furii, art. furiile (-ri-i-)

furie s. f. (sil. -ri-e), art. furia (sil. -ri-a), g.-d. art. furiei; pl. furii, art. furiile (sil. -ri-i-)

furie (furii), s. f. – Mînie, violență. Lat. furia (XVIII). – Der. furios, adj., din fr. furieux; furibund, adj., din fr. furibond; înfuria, vb. (a mînia), pare der. modern de la furie, însă cunoaște o circulație populară destul de amplă.

FURIE s. v. copil.

FURIE s. înverșunare, mânie, (rar) înfuriere, (pop. și fam.) năduf, (pop.) îndrăcire, năbădăi (pl.), obidă, oțăreală, oțărâre, (înv. și reg.) scârbă, (reg.) năvârlii (pl.), pandalii (pl.), (înv.) toană, (fig.) turbare. (Un om plin de ~.)

FURLUA vb. v. fura, însuși, sustrage.

furie s. v. COPIL.

FURIE s. înverșunare, mînie, (rar) înfuriere, (pop. și fam.) năduf, (pop.) îndrăcire, năbădăi (pl.), obidă, oțăreală, oțărîre, (înv. și reg.) scîrbă, (reg.) năvîrlii (pl.), pandalii (pl.), (înv.) toană, (fig.) turbare. (Un om plin de ~.)

furlua vb. v. FURA. ÎNSUȘI. SUSTRAGE.