fumegare sf [At: BĂLCESCU, M. V. 580/13 / Pl: ~gări / E: fumega] 1 Ardere înăbușită, fără flacără și cu fum Si: (rar) fumegat¹ (1), (pop) fumeg (1), fumegărie (1), (reg) fumuire (1). 2 (D. lămpi, lumânări, sobe etc.) Ardere defectuoasă, cu eliminare de fum Si: (rar) fumegat¹ (2), (pop) fumeg (2), fumegărie (2). 3 Degajare de aburi Si: (rar) fumegat¹ (3), (pop) fumeg (3), fumegărie (3). 4 (Pop) Degajare de aburi în timpul preparării termice a alimentelor Si: (rar) fumegat¹ (4), (pop) fumeg (4), fumegărie (4).

FUMEGARE, fumegări, s. f. Acțiunea de a fumega. Un fel de negură se lăsă peste zăpușeala apăsătoare din odaie, sporită și de fumegarea celor cinci lumînări groase. CAMIL PETRESCU, O. I 129. ◊ Fig. Liniștea adîncă se întinse iar, fumegarea înserării se făcea din ce în ce mai deasă. SADOVEANU, O. VI 9. Cerca să se scuture de ultimele fumegări ale beției. id. Z. C. 61.

fumega vi [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / Pzi: 3 fumegă / E: ml fumigare] 1 A arde înăbușit, fără flacără și cu fum Si: (reg) a fumui (1). 2 (D. lămpi, lumânări, sobe etc.) A arde defectuos, eliminând fum. 3 (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) nasul A fi furios. 4 A scoate aburi. 5 (Pop; d. alimente) A scoate aburi în timpul preparării termice.

FUMEGA, fumeg, vb. I. Intranz. (Mai ales la pers. 3) 1. A scoate fum, a arde înăbușit, fără flacără și cu fum. Pata roșie pe cer era mai sîngeroasă și pe ea se zugrăveau contururile conacului Iuga, ca niște ruine arse și încă fumegînd. REBREANU, R. II 159. Tăciunii... fumegau în vatră. NEGRUZZI, S. I 92. ◊ (Rar, în forma de gerunziu feminin) Cînd s-a-ntors cu arma fumegîndă Bătu-n pămînt. COȘBUC, P. I 141. ◊ Fig. Ca o făclie stinsă de ce mereu să fumegi, De ce mereu aceleași gîndiri să le tot rumegi? EMINESCU, O. IV 385. ♦ (Despre lămpi, lumînări, sobe etc.) A arde defectuos, făcînd fum. Lampa de pe masă fumegase și-și pîlpîia, obosită, flacăra. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 72. Aprinse o lampă... lumina ei fumega, pîlpîind. EMINESCU, N. 58. 2. A scoate aburi. Apa pîrîului fumega în această zi de întîlnire între iarnă și primăvară, exact ca toamna cînd dau brumele. CĂLUGĂRU, O. P. 55. Fumegau depărtările pretutindeni, pămîntul își descuiase inima, slobozindu-și șipotele gureșe. CAMILAR, N. II 353. [Telegarilor] le fumegau șoldurile lucioase. STANCU, D. 5.

A FUMEGA pers. 3 fumegă intranz. 1) A arde înăbușit, fără flacără, scoțând fum. 2) A scoate aburi. /<lat. fumigare

fumegà v. 1. a face fum: soba fumegă; 2. (poetic) a arde: să fumege ’nainte-mi orașele ’n ruine EM. [Lat. FUMIGARE].

fúmeg, a -á v. intr. (lat. fúmigo, -áre, d. fumus, fum, și agere, a face. V. purg). Fac fum: lampa fumegă, ruinele fumegă după incendiŭ. – Vechĭ -ăgá.

fumegare s. f., g.-d. art. fumegării; pl. fumegări

fumegare s. f., g.-d. art. fumegării; pl. fumegări

fumegare s. f., g.-d. art. fumegării; pl. fumegări

fumega (a ~) vb., ind. prez. 3 fumegă, imperf. 3 pl. fumegau; conj. prez. 3 să fumege

fumega (a ~) vb., ind. prez. 3 fumegă

fumega vb., ind. prez. 3 sg. fumegă

FUMEGA vb. (înv.) a afuma. (Soba ~.)

FUMEGA vb. (înv.) a afuma. (Soba ~.)

fumega (-g, fumegat), vb. – 1. A scoate fum. – 2. A face aburi. Lat. fŭmĭgāre (Pușcariu 670; Candrea-Dens., 678; REW 3570; DAR), cf. fum. – Der. fumegător, adj. (care fumegă); fumegos (var. fumegăios), adj. (care fumegă); fumegai (var. fumigai), s. n. (fumăraie). – Der. neol. fumiga, vb. (a fumiga); fumigați(un)e, s. f., din fr.