fonograf sn [At: DA / Pl: ~e / E: fr phonographe] Aparat folosit pentru înregistrarea și reproducerea mecanică a sunetelor.

FONOGRAF, fonografe, s. n. Aparat pentru înregistrarea sunetelor prin formarea unui șanț de adîncime variabilă pe un cilindru și pentru reproducerea acestor sunete.

FONOGRAF s.n. Aparat pentru imprimarea și reproducerea sunetelor cu ajutorul unui disc din material plastic. [< fr. phonographe, cf. gr. phone – voce, graphein – a scrie].

FONOGRAF s. n. aparat de înregistrare și redare a sunetelor cu ajutorul unui disc din material plastic. (< fr. phonographe)

FONOGRAF ~e n. Aparat pentru înregistrarea și reproducerea sunetelor. /<fr. phonographe

fonograf n. aparat care primește sunetele și le reproduce cu exactitate. Construit în 1878 de Edison și mult perfecționat în urmă, fonograful reproduce întocmai vorba, cântecul și chiar timbrul instrumentelor.

*fonográf n., pl. e (d. vgr. phoné, voce și grápo, scriŭ). Aparat care înregistrează și reproduce sunetele. – Fonografu, imaginat la 1877 de Edison, poate astăzĭ grație unor numeroase perfecțiunĭ (grafofon, gramofon ș. a.), să reproducă perfect vorba, cîntecu și chear timbru instrumentelor. Orĭ-ce fonograf se compune din treĭ părțĭ: un receptor, un înregistrator și un reproductor. Receptoru e un cornet acustic răsturnat, al căruĭ fund e închis de o diafragmă metalică care are la mijloc un ac fin de fildeș reținut de un resort. Înregistratoru e constituit de un cilindru saŭ de un disc de ceară întărită, a căruĭ suprafață se mișcă pintr’o mișcare mecanică de rotațiune supt vîrfu de fildeș. Acest vîrf, cînd o serie de sunete se produce la intrarea receptoruluĭ, trage în ceară o brazdă de o adîncime variabilă. Ca să reproducĭ aceste sunete înregistrate, ajunge de aicĭ în ainte să puĭ în această brazdă, învîrtind cilindru saŭ discu cu aceĭașĭ ĭuțeală ca și în prima operațiune, acu reproductoruluĭ, o mică lamă vibrantă saŭ foaĭe de hîrtie țeapănă ale căreĭ vibrațiunĭ se vor reproduce exact pe ale diafragmeĭ receptoruluĭ.

fonograf (desp. -no-graf) s. n., pl. fonografe

fonograf (-no-graf) s. n., pl. fonografe

fonograf s. n. (sil. -graf), pl. fonografe

fonograf, primul aparat de înregistrare* și redare imediată a unor surse sonore, inventat în 1878 de T.A. Edison. A servit folcloriștilor ca mijloc de culegere științifică, cilindrul de ceară care înmagazina materialul înregistrat putând fi ascultat de multe ori în scopul transcrierii* cât mai fidele față de original. Față de notația „după auz” care avea dezavantajul perisabilității și acela că informatorul nu cânta niciodată la fel, înregistrarea fonografică putea păstra și timbrul* vocii (1) și emisiunea vocală specifică unei zone folclorice sau unui informator. F. a fost înlocuit după cel de al doilea război mondial cu magnetofonul*. V.: culegere; arhive fonogramice.

FONOGRAF s. n. (< fr. phonographe, cf. gr. phone – voce, graphein – a scrie): aparat pentru imprimarea și reproducerea sunetelor articulate cu ajutorul unui disc din material plastic.

FONO-₁ „voce, sunet, fonație, fonator, vocal”. ◊ gr. phone „sunet, voce” > fr. phono-, germ. id., engl. id., it. fono- > rom. fono-. □ ~arteriogramă (v. arterio-, v. -gramă), s. f., înregistrare grafică a suflurilor arteriale în tulburările circulației periferice; ~audiologie (v. audio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază relațiile dintre funcția auditivă și cea fonatorie; ~cardiograf (v. cardio-, v. -graf), s. n., aparat medical care transformă vibrațiile sonore ale inimii în semnale electromagnetice; ~cardiografie (v. cardio-, v. -grafie), s. f., procedeu de înregistrare grafică a bătăilor inimii; ~cardiogramă (v. cardio-, v. -gramă), s. f., înregistrare grafică obținută la fonocardiograf; sin. electrocardiofonogramă; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a vorbi cu voce tare; ~genic (v. -genic), adj., (despre voce) care se pretează la înregistrare; ~graf (v. -graf), s. n., aparat utilizat la imprimarea și la reproducerea sunetelor; ~grafie (v. -grafie), s. f., operație de imprimare mecanică și de reproducere a sunetelor; ~gramă (v. -gramă), s. f., 1. Înregistrare a vibrațiilor sonore pe un suport, cu mijloace electrice, mecanice etc. 2. Telegramă telefonată; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă microlitică efuzivă care, la lovire, se desface în plăci subțiri producînd un sunet caracteristic; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în fonologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., ramură a lingvisticii care studiază sunetele limbii din punctul de vedere al structurii lor funcționale și al funcției pe care o îndeplinesc în limbă; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., măsurare a intensității sunetelor; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument utilizat la măsurarea intensității vibrațiilor sonore; ~scop (v. -scop), s. n., instrument medical utilizat în fonoscopie; ~scopie (v. -scopie), s. f., înregistrare fotografică a zgomotelor cardiace; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare de reacție a organului vegetal sub influența sunetelor; ~tecă (v. -tecă), s. f., colecție de înregistrări sonore; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizare a vibrațiilor sonore în scop terapeutic.