FOȘNI, foșnesc, vb. IV. Intranz. (Despre frunze, arbori, mătase etc.; p. ext. despre vîntul care le pune în mișcare) A produce un sunet ușor, prin mișcare sau frecare. Atunci cei doi salcîmi din coasta de miazănoapte a hanului prindeau să foșnească jalnic, încet. SADOVEANU, O. I 387. Sub pașii noștri foșneau frunzele de curînd căzute. VLAHUȚĂ, O. A. II 237. Să plutim cuprinși de farmec Sub lumina blîndei lune – Vîntu-n trestii lin foșnească, Unduioasă apa sune! EMINESCU, O. I 74. ◊ (Despre alte lucruri care mișcă frunzele) O șopîrlă pe cărare, lîngă noi Speriată să foșnească dintre foi. TOPÎRCEANU, B. 44. ◊ Tranz. Se răsuci foșnind ziarul și căută o poziție mai comodă. C. PETRESCU, C. V. 8. Suspină trist în urmă, foșnindu-și frunza moartă, Salcîmul de la poartă. IOSIF, PATR. 73. ♦ (Rar) A mișuna. Cadavrele putrede, cadavre pe care foșnesc viermii, sînt ceva obișnuit în literatura asta [decadentă]. IONESCU-RION, C. 102. – Variantă: foșnăi (CONTEMPORANUL, III_II 286, ALECSANDRI, T. 357) vb. IV.