ezitare sf [At: LM / S și: (înv) esi~ / Pl: ~tări / E: ezita] 1 Nehotărâre. 2 Îndoială. 3 Lipsă de fermitate. 4 Șovăire.

EZITARE, ezitări, s. f. Faptul de a ezita, de a nu lua imediat o hotărîre; nehotărîre, șovăială; pregetare. Ajuns în marginea gropii, sări repede, fără ezitare. SAHIA, N. 88. De, coane Grigoriță, eu, drept să vă spun, acolo l-am lăsat – zise arendașul cu o ezitare. REBREANU, R. II 224. O privi țintă-n ochi și o ținu un moment, neliniștită, sub ezitarea sentinței lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 90.

EZITARE s.f. Faptul de a ezita; șovăială, nehotărîre. [< ezita].

ezita vi [At: NEGULICI / S și: esi~ / Pzi: ezit, (rar) ~tez / E: fr hésiter, cf lat haesitare] 1 A fi într-o stare de nehotărâre. 2 A sta la îndoială în luarea unei hotărâri Si: a pregeta, a se codi. 3 A manifesta nesiguranță în îndeplinirea unei acțiuni Si: a șovăi.

EZITA, ezit, vb. I. Intranz. A sta la îndoială, a sta în cumpănă, a manifesta nehotărîre; a șovăi, a se codi, a pregeta. Șoferul ezită cînd auzi numele străzii. Mai întrebă. Zaharia Duhu pronunță încă o dată, mai răspicat. C. PETRESCU, A. 329. Tata nu m-ar crede la început. Ar ezita. Pe urmă ar despacheta darul meu. SAHIA, N. 23. Boiangiu ezită cîteva clipe pînă să mărturisească limpede că nu prea îndrăznește să întrebuințeze metoda lui obișnuită. REBREANU, R. II 116. ◊ Tranz. Nu ezităm de-a cita cîteva pasaje dintr-o epistolă. EMINESCU, N. 84.

EZITA vb. I. intr., tr. A șovăi, a se îndoi. [P.i. ezit 3,6 -tă. / < fr. hésiter, cf. lat. haesitare – a fi încurcat].

EZITA vb. intr., tr. a sta la îndoială, a șovăi, a se codi. (< fr. hésiter, lat. haesitare)

A EZITA ezit intranz. A nu se putea hotărî; a sta la îndoială; a oscila; a pendula; a balansa; a cumpăni; a șovăi. /<fr. hésiter, lat. haesitare

ezità v. a sta nedumerit, a șovăi.

*ezít, a -á v. intr. (fr. hésiter, d. lat. háesito, -áre, d. haerére, háesum, a fi oprit, lipit. V. ad-erez, ad- și co-eziune, in-erent). Preget, șovăĭesc, mă codesc, nu știŭ, nu pot orĭ nu prea vreaŭ să fac ceva: ezita să (orĭ dacă să) meargă orĭ nu.

*ezitațiúne f. (lat. haesitátio, -ónis). Acțiunea de a ezita. – Și -áție, dar maĭ des -áre.

ezitare s. f., g.-d. art. ezitării; pl. ezitări

ezitare s. f., g.-d. art. ezitării; pl. ezitări

ezitare s. f., g.-d. art. ezitării, pl. ezitări

ezita (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. ezit, 2 sg. eziți, 3 ezită; conj. prez. 1 sg. să ezit, 3 să ezite

ezita (a ~) vb., ind. prez. 3 ezită

ezita vb., ind. prez. 1 sg. ezit, 3 sg. și pl. ezită

ezit.

EZITARE s. 1. codeală, codire, fluctuație, îndoială, nehotărâre, pregetare, șovăială, șovăire, (livr.) indecizie, (pop.) preget, (fig.) oscilare, oscilație. (~ în luarea unei decizii.) 2. v. nesiguranță.

EZITARE s. 1. codeală, codire, fluctuație, îndoială, nehotărîre, pregetare, șovăială, șovăire, (livr.) indecizie, (pop.) preget, (fig.) oscilare, oscilație. (~ lui nu era justificată.) 2. nehotărîre, nesiguranță, șovăială, șovăire. (~ cuiva la mers.)

EZITA vb. 1. a se codi, a pregeta, a șovăi, (înv. și reg.) a se îndoi, (reg.) a se îngăima, a se nedumeri, a se tântăvi, (Mold.) a se cioșmoli, (prin Olt.) a se scârciumi, (înv.) a se cruța, a lipsi, (fig.) a oscila, (înv. fig.) a se atârna, a se cumpăni, a se legăna. (A ~ să se ducă acolo.) 2. a aștepta, a șovăi. (N-a mai ~ o clipă și...)

EZITA vb. 1. a se codi, a pregeta, a șovăi, (înv. și reg.) a se îndoi, (reg.) a se îngăima, a se nedumeri, a se tîntăvi, (Mold.) a se cioșmoli, (prin Olt.) a se scîrciumi, (înv.) a se cruța, a lipsi, (fig.) a oscila, (înv. fig.) a se atîrna, a se cumpăni, a se legăna. (A ~ să se ducă acolo.) 2. a aștepta, a șovăi. (N-a mai ~ o clipă și...)

ezita (ezitat, ezitat), vb. – A șovăi, a oscila. Fr. hésiter. – Der. ezitant, adj., din fr. hésitant; ezitați(un)e, s. f., din fr. hésitation.