EXPOLIȚIUNE s.f. (Lit.) Figură de stil care constă în reluarea unei idei cu alte cuvinte. [Cf. fr. expolition].

EXPOLIȚIUNE s. f. figură retorică, constând în reluarea unei idei cu alte cuvinte. (< fr. expolition)

expolițiune s. f., pl. expolițiuni

expolițiune (lat. expolitio „șlefuire, perfecționare, înfrumusețare”), figură de stil care constă în reluarea unei idei, în propoziție sau frază, mereu cu alte cuvinte, menite s-o exprime cât mai clar, mai frumos, mai sugestiv. Caracteristica lexicală, a figurii este, de obicei, folosirea unui adverb sau a unei locuțiuni adverbiale prin care se anunță reluarea ideii („ba”, „mai bine”, „mai bine zis”, „mai mult”, „mai degrabă” etc.) (I): „Voi să zic adică, că dacă se publică nota excelenței dumitale, ca toate vorbele, tiparul, bine vezi dumneata, se face ca un centru, ba ce zic, ca un soare, de unde ies nenumărate raze.” (I. Heliade-Rădulescu) George Coșbuc folosește e. într-un vers în care s-ar părea că o justifică mai mult rima: „E lung pământul, ba e lat Dar ca Săgeata de bogat...” Cf. fr.: „Lamartine a musicalisé le vers, ou plutôt il la évangélisé.” (Morier, p. 169) Uneori e. nu se mai poate analiza după indicii lexicali de mai sus („ba”, „mai bine zis” etc.), care pot lipsi, ci după „convergența stilistică” (Yvette Louria; → M., p. 169), în care termenii care se succed sunt aleși pentru a lumina din ce în ce mai puternic obiectul descris, pentru a adânci progresiv ideea. Morier caracterizează e. ca fiind un procedeu impresionist în proză (mai rar în poezie) și atrage atenția că se apropie de epanortoză ori gradație sau climax. Alți autori o identifică cu amplificarea.