2 intrări

31 de definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

exclamare sf [At: ROM. LIT. 82/38 / V: (înv) echia~, (înv) esc~ / P: ex-cla~ / Pl: ~mări / E: exclama] 1 Rostire a cuvintelor pe un ton ridicat (și prelungit) ca urmare a unei stări afective puternice Si: exclamație. 2 Exclamație (2). 3 (Îs) Semnul ~mării Semn de punctuație (1) care se pune după o interjecție, un vocativ, propoziție exclamativă sau imperativă, cu scopul de a marca intonația Si: semn de exclamație (3), semnul mirării.

EXCLAMÁRE, exclamări, s. f. Acțiunea de a exclama și rezultatul ei; exclamație. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație, întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă. – V. exclama.

EXCLAMÁRE, exclamări, s. f. Acțiunea de a exclama și rezultatul ei; exclamație. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație, întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă. – V. exclama.

EXCLAMÁRE, exclamări, s. f. Acțiunea de a exclama și rezultatul ei; exclamație. În gară e forfoteală de nedescris. Se aud țipete, exclamări desperate, îmbrățișări, plînset de femei și de copii. SAHIA, N. 47. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă.

EXCLAMÁRE s.f. Exclamație. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație (!) întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă. [Var. esclamare s.f. / < exclama].

EXCLAMÁRE s. f. acțiunea de a exclama; exclamație. ♦ semnul ~ării = semn de punctuație (!) după o interjecție, un vocativ sau o propoziție exclamativă ori imperativă. (< exclama)

EXCLAMÁRE ~ări f. v. A EXCLAMA.Semnul ~ării semn de punctuație folosit după interjecții, după propoziții exclamative și imperative sau după vocativ. /v. a exclama

exclama vt [At: BARASCH, M. II, 120/20 / V: (înv) esc~, (nob) scla~ / P: excla~ / Pzi: exclam / E: fr exclamer, lat exclamare] A rosti cuvintele cu ton ridicat (și prelungit) ca urmare a unei stări afective puternice Si: a striga.

EXCLAMÁ, exclám, vb. I. Tranz. A rosti ceva cu ton ridicat (și prelungit), ca urmare a unei stări afective puternice; a striga. – Din fr. exclamer, lat. exclamare.

EXCLAMÁ, exclám, vb. I. Tranz. A rosti ceva cu ton ridicat (și prelungit), ca urmare a unei stări afective puternice; a striga. – Din fr. exclamer, lat. exclamare.

EXCLAMÁ, exclám, vb. I. Tranz. (Complementul este de obicei o interjecție sau o frază scurtă) A rosti cu ton ridicat, ca urmare a unei stări afective puternice. «Ce mai căpățînă!... Și înăuntru nici pic de creier!...» a exclamat lighioaia cea șireată. I. BOTEZ, ȘC. 43. Să facem ceva la iuțeală, exclamă un sublocotenent. BRĂESCU, V. A. 12.

ESCLAMÁ vb. I. v. exclama.

ESCLAMÁRE s.f. v. exclamare.

EXCLAMÁ vb. I. tr. A scoate o exclamație; a striga. [P.i. exclám, 3,6 -mă, var. esclama vb. I. / < fr. exclamer, lat. exclamare].

EXCLAMÁ vb. tr. a scoate o exclamație; a striga. (< fr. exclamer, lat. exclamare)

A EXCLAMÁ exclám tranz. (cuvinte, fraze etc.) A rosti cu o intonație deosebită. /<fr. exclamer, lat. exclamare

*exclám, a v. intr. (lat. ex-clámo, -áre. V. chem). Strig, scot strigăte, exclamațiunĭ: vaĭ! exclamă el. V. tr. A exclama o vorbă.

*exclamațiúne f. (lat. exclamátio, -ónis). Acțiunea de a exclama. Strigăt de bucurie, durere ș. a. Ret. O figură pin care exclamĭ, ca: O timpuri! O moravuri! (V. retorică). Semn de exclamațiune, semnu grafic care arată strigarea, compus dintr’un accent și un punct (!). – Și -áție și -áre.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

exclamáre s. f., g.-d. art. exclamắrii; pl. exclamắri

exclamáre s. f. → clamare

exclamá (a ~) vb., ind. prez. 3 exclámă

exclamá vb., ind. prez. 1 sg. exclám, 3 sg. și pl. exclámă


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

EXCLAMÁRE s. v. exclamație.

EXCLAMARE s. exclamație, strigăt, (rar) strigare. (~ de aprobare, de protest.)

EXCLAMÁ vb. a striga. (Bravo!, a ~ el.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

EXCLAMÁRE s. f. (< exclamá < fr. exclamer, lat. exclamare): rostire a unui cuvânt, a unei propoziții sau a unei fraze cu o anumită modulație a vocii, cu exteriorizarea unei emoții, a unui sentiment; strigăt. Termen folosit în sintagma semnul exclamării (v. semn).

Intrare: exclamare
exclamare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • exclamare
  • exclamarea
plural
  • exclamări
  • exclamările
genitiv-dativ singular
  • exclamări
  • exclamării
plural
  • exclamări
  • exclamărilor
vocativ singular
plural
echiamare
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
esclamare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • esclamare
  • esclamarea
plural
  • esclamări
  • esclamările
genitiv-dativ singular
  • esclamări
  • esclamării
plural
  • esclamări
  • esclamărilor
vocativ singular
plural
Intrare: exclama
verb (VT1)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • exclama
  • exclamare
  • exclamat
  • exclamatu‑
  • exclamând
  • exclamându‑
singular plural
  • excla
  • exclamați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • exclam
(să)
  • exclam
  • exclamam
  • exclamai
  • exclamasem
a II-a (tu)
  • exclami
(să)
  • exclami
  • exclamai
  • exclamași
  • exclamaseși
a III-a (el, ea)
  • excla
(să)
  • exclame
  • exclama
  • exclamă
  • exclamase
plural I (noi)
  • exclamăm
(să)
  • exclamăm
  • exclamam
  • exclamarăm
  • exclamaserăm
  • exclamasem
a II-a (voi)
  • exclamați
(să)
  • exclamați
  • exclamați
  • exclamarăți
  • exclamaserăți
  • exclamaseți
a III-a (ei, ele)
  • excla
(să)
  • exclame
  • exclamau
  • exclama
  • exclamaseră
eschiama
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
verb (VT1)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • esclama
  • esclamare
  • esclamat
  • esclamatu‑
  • esclamând
  • esclamându‑
singular plural
  • escla
  • esclamați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • esclam
(să)
  • esclam
  • esclamam
  • esclamai
  • esclamasem
a II-a (tu)
  • esclami
(să)
  • esclami
  • esclamai
  • esclamași
  • esclamaseși
a III-a (el, ea)
  • escla
(să)
  • esclame
  • esclama
  • esclamă
  • esclamase
plural I (noi)
  • esclamăm
(să)
  • esclamăm
  • esclamam
  • esclamarăm
  • esclamaserăm
  • esclamasem
a II-a (voi)
  • esclamați
(să)
  • esclamați
  • esclamați
  • esclamarăți
  • esclamaserăți
  • esclamaseți
a III-a (ei, ele)
  • escla
(să)
  • esclame
  • esclamau
  • esclama
  • esclamaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)