esclamare v vz exclamare

ESCLAMARE s.f. v. exclamare.

echiamare sf vz exclamare

eschiama v vz exclama

esclama v vz exclama

exclama vt [At: BARASCH, M. II, 120/20 / V: (înv) esc~, (nob) scla~ / P: excla~ / Pzi: exclam / E: fr exclamer, lat exclamare] A rosti cuvintele cu ton ridicat (și prelungit) ca urmare a unei stări afective puternice Si: a striga.

exclamare sf [At: ROM. LIT. 8²/38 / V: (înv) echia~, (înv) esc~ / P: ex-cla~ / Pl: ~mări / E: exclama] 1 Rostire a cuvintelor pe un ton ridicat (și prelungit) ca urmare a unei stări afective puternice Si: exclamație. 2 Exclamație (2). 3 (Îs) Semnul ~mării Semn de punctuație (1) care se pune după o interjecție, un vocativ, propoziție exclamativă sau imperativă, cu scopul de a marca intonația Si: semn de exclamație (3), semnul mirării.

EXCLAMA, exclam, vb. I. Tranz. (Complementul este de obicei o interjecție sau o frază scurtă) A rosti cu ton ridicat, ca urmare a unei stări afective puternice. «Ce mai căpățînă!... Și înăuntru nici pic de creier!...» a exclamat lighioaia cea șireată. I. BOTEZ, ȘC. 43. Să facem ceva la iuțeală, exclamă un sublocotenent. BRĂESCU, V. A. 12.

EXCLAMARE, exclamări, s. f. Acțiunea de a exclama și rezultatul ei; exclamație. În gară e forfoteală de nedescris. Se aud țipete, exclamări desperate, îmbrățișări, plînset de femei și de copii. SAHIA, N. 47. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă.

ESCLAMA vb. I. v. exclama.

EXCLAMA vb. I. tr. A scoate o exclamație; a striga. [P.i. exclam, 3,6 -mă, var. esclama vb. I. / < fr. exclamer, lat. exclamare].

EXCLAMARE s.f. Exclamație. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație (!) întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă. [Var. esclamare s.f. / < exclama].

EXCLAMA vb. tr. a scoate o exclamație; a striga. (< fr. exclamer, lat. exclamare)

EXCLAMARE s. f. acțiunea de a exclama; exclamație. ♦ semnul ~ării = semn de punctuație (!) după o interjecție, un vocativ sau o propoziție exclamativă ori imperativă. (< exclama)

A EXCLAMA exclam tranz. (cuvinte, fraze etc.) A rosti cu o intonație deosebită. /<fr. exclamer, lat. exclamare

EXCLAMARE ~ări f. v. A EXCLAMA. ◊ Semnul ~ării semn de punctuație folosit după interjecții, după propoziții exclamative și imperative sau după vocativ. /v. a exclama

exclamà v. a scoate exclamațiuni.

*exclám, a -á v. intr. (lat. ex-clámo, -áre. V. chem). Strig, scot strigăte, exclamațiunĭ: vaĭ! exclamă el. V. tr. A exclama o vorbă.

*exclamațiúne f. (lat. exclamátio, -ónis). Acțiunea de a exclama. Strigăt de bucurie, durere ș. a. Ret. O figură pin care exclamĭ, ca: O timpuri! O moravuri! (V. retorică). Semn de exclamațiune, semnu grafic care arată strigarea, compus dintr’un accent și un punct (!). – Și -áție și -áre.

exclama (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. exclam, 3 exclamă; conj. prez. 1 sg. să exclam, 3 să exclame

exclamare s. f., g.-d. art. exclamării; pl. exclamări

exclama (a ~) vb., ind. prez. 3 exclamă

exclamare s. f., g.-d. art. exclamării; pl. exclamări

exclama vb., ind. prez. 1 sg. exclam, 3 sg. și pl. exclamă

exclamare s. f. → clamare

exclam.

EXCLAMA vb. a striga. (Bravo!, a ~ el.)

EXCLAMARE s. v. exclamație.

EXCLAMA vb. a striga.

EXCLAMARE s. exclamație, strigăt, (rar) strigare. (~ de aprobare, de protest.)

EXCLAMARE s. f. (< exclama < fr. exclamer, lat. exclamare): rostire a unui cuvânt, a unei propoziții sau a unei fraze cu o anumită modulație a vocii, cu exteriorizarea unei emoții, a unui sentiment; strigăt. Termen folosit în sintagma semnul exclamării (v. semn).