2 intrări

31 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

esclamare v vz exclamare

ESCLAMÁRE s.f. v. exclamare.

exclama vt [At: BARASCH, M. II, 120/20 / V: (înv) esc~, (nob) scla~ / P: excla~ / Pzi: exclam / E: fr exclamer, lat exclamare] A rosti cuvintele cu ton ridicat (și prelungit) ca urmare a unei stări afective puternice Si: a striga.

exclamare sf [At: ROM. LIT. 82/38 / V: (înv) echia~, (înv) esc~ / P: ex-cla~ / Pl: ~mări / E: exclama] 1 Rostire a cuvintelor pe un ton ridicat (și prelungit) ca urmare a unei stări afective puternice Si: exclamație. 2 Exclamație (2). 3 (Îs) Semnul ~mării Semn de punctuație (1) care se pune după o interjecție, un vocativ, propoziție exclamativă sau imperativă, cu scopul de a marca intonația Si: semn de exclamație (3), semnul mirării.

EXCLAMÁ, exclám, vb. I. Tranz. A rosti ceva cu ton ridicat (și prelungit), ca urmare a unei stări afective puternice; a striga. – Din fr. exclamer, lat. exclamare.

EXCLAMÁ, exclám, vb. I. Tranz. A rosti ceva cu ton ridicat (și prelungit), ca urmare a unei stări afective puternice; a striga. – Din fr. exclamer, lat. exclamare.

EXCLAMÁRE, exclamări, s. f. Acțiunea de a exclama și rezultatul ei; exclamație. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație, întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă. – V. exclama.

EXCLAMÁRE, exclamări, s. f. Acțiunea de a exclama și rezultatul ei; exclamație. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație, întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă. – V. exclama.

EXCLAMÁ, exclám, vb. I. Tranz. (Complementul este de obicei o interjecție sau o frază scurtă) A rosti cu ton ridicat, ca urmare a unei stări afective puternice. «Ce mai căpățînă!... Și înăuntru nici pic de creier!...» a exclamat lighioaia cea șireată. I. BOTEZ, ȘC. 43. Să facem ceva la iuțeală, exclamă un sublocotenent. BRĂESCU, V. A. 12.

EXCLAMÁRE, exclamări, s. f. Acțiunea de a exclama și rezultatul ei; exclamație. În gară e forfoteală de nedescris. Se aud țipete, exclamări desperate, îmbrățișări, plînset de femei și de copii. SAHIA, N. 47. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă.

ESCLAMÁ vb. I. v. exclama.

EXCLAMÁ vb. I. tr. A scoate o exclamație; a striga. [P.i. exclám, 3,6 -mă, var. esclama vb. I. / < fr. exclamer, lat. exclamare].

EXCLAMÁRE s.f. Exclamație. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație (!) întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă. [Var. esclamare s.f. / < exclama].

EXCLAMÁ vb. tr. a scoate o exclamație; a striga. (< fr. exclamer, lat. exclamare)

EXCLAMÁRE s. f. acțiunea de a exclama; exclamație. ♦ semnul ~ării = semn de punctuație (!) după o interjecție, un vocativ sau o propoziție exclamativă ori imperativă. (< exclama)

A EXCLAMÁ exclám tranz. (cuvinte, fraze etc.) A rosti cu o intonație deosebită. /<fr. exclamer, lat. exclamare

EXCLAMÁRE ~ări f. v. A EXCLAMA.Semnul ~ării semn de punctuație folosit după interjecții, după propoziții exclamative și imperative sau după vocativ. /v. a exclama

*exclám, a v. intr. (lat. ex-clámo, -áre. V. chem). Strig, scot strigăte, exclamațiunĭ: vaĭ! exclamă el. V. tr. A exclama o vorbă.

arată toate definițiile

Intrare: exclama
verb (VT1)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • exclama
  • exclamare
  • exclamat
  • exclamatu‑
  • exclamând
  • exclamându‑
singular plural
  • excla
  • exclamați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • exclam
(să)
  • exclam
  • exclamam
  • exclamai
  • exclamasem
a II-a (tu)
  • exclami
(să)
  • exclami
  • exclamai
  • exclamași
  • exclamaseși
a III-a (el, ea)
  • excla
(să)
  • exclame
  • exclama
  • exclamă
  • exclamase
plural I (noi)
  • exclamăm
(să)
  • exclamăm
  • exclamam
  • exclamarăm
  • exclamaserăm
  • exclamasem
a II-a (voi)
  • exclamați
(să)
  • exclamați
  • exclamați
  • exclamarăți
  • exclamaserăți
  • exclamaseți
a III-a (ei, ele)
  • excla
(să)
  • exclame
  • exclamau
  • exclama
  • exclamaseră
eschiama
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
verb (VT1)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • esclama
  • esclamare
  • esclamat
  • esclamatu‑
  • esclamând
  • esclamându‑
singular plural
  • escla
  • esclamați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • esclam
(să)
  • esclam
  • esclamam
  • esclamai
  • esclamasem
a II-a (tu)
  • esclami
(să)
  • esclami
  • esclamai
  • esclamași
  • esclamaseși
a III-a (el, ea)
  • escla
(să)
  • esclame
  • esclama
  • esclamă
  • esclamase
plural I (noi)
  • esclamăm
(să)
  • esclamăm
  • esclamam
  • esclamarăm
  • esclamaserăm
  • esclamasem
a II-a (voi)
  • esclamați
(să)
  • esclamați
  • esclamați
  • esclamarăți
  • esclamaserăți
  • esclamaseți
a III-a (ei, ele)
  • escla
(să)
  • esclame
  • esclamau
  • esclama
  • esclamaseră
Intrare: exclamare
exclamare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • exclamare
  • exclamarea
plural
  • exclamări
  • exclamările
genitiv-dativ singular
  • exclamări
  • exclamării
plural
  • exclamări
  • exclamărilor
vocativ singular
plural
echiamare
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
esclamare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • esclamare
  • esclamarea
plural
  • esclamări
  • esclamările
genitiv-dativ singular
  • esclamări
  • esclamării
plural
  • esclamări
  • esclamărilor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)