22 de definiții pentru eremit erimit ermit


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

eremit, ~ă [At: DRLU / V: (asr) ermit, (înv) erimit / Pl: ~iți, ~e / E: fr érémite, it eremito, lat eremita, ngr ἐρημίτης] 1-2 smf, a (Rar; d. călugări) (Persoană) care se retrage într-un loc pustiu pentru a se consacra unei vieți austere, închinată rugăciunii Si: pustnic, schimnic, sihastru, (liv) ascet, (rar) anahoret. 3-4 smf, a (Rar; pan) (Persoană) care duce o viață retrasă, care evită societatea.

EREMÍT, eremiți, s. m. Pustnic, sihastru, schimnic. [Var.: ermít s. m.] – Din fr. érémite.[1]

  1. În original, incorect: [Var.: eremít s. m.]. — LauraGellner

EREMÍT, eremiți, s. m. Pustnic, sihastru, schimnic. [Var.: ermít s. m.] – Din fr. érémite.

EREMÍT s.m. Ermit. [Cf. it., lat. eremita, gr. eremites < eremos – deșert].

EREMÍT s. m. sihastru; ermit. (< fr. érémite, lat. eremita, gr. eremites)

EREMÍT ~ți m. livr. Călugăr care s-a retras într-un loc ferit de lume, petrecându-și viața în post și rugăciuni; pustnic; sihastru; ascet; schimnic. /<lat. eremita, gr. eremites

*eremít, -ă s. (vgr. eremítes, d. éremos, pustiŭ, nelocuit; lat. eremita, fr. ermite). Rar. Pustnic, sihastru, călugăr care trăĭește singur, nu în mînăstire.

erimit, ~ă smf, a vz eremit

ermit, ~ă smf, a vz eremit

ERMÍT s. m. v. eremit.[1]

  1. În original, greșit acc.: érmit. LauraGellner

ERMÍT, ermiți, s. m. (Franțuzism rar) Pustnic, sihastru, schimnic.

ERMÍT s.m. (Rar) Călugăr care trăiește în singurătate; pustnic, sihastru. [Scris și eremit. / < fr. ermite].

ERMÍT s. m. eremit. (< fr. ermite)

Petru (Eremitul) m. călugăr francez, predică întâia cruciată și însoți pe cruciați (1050- 1115).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

eremít s. m., pl. eremíți

eremít s. m., pl. eremíți


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

EREMIT s. (BIS.) anahoret, ascet, pustnic, schimnic, sihastru, (rar) schimonah, (înv.) aschitac, aschitean, monah, oselnic, schitnic. (~ trăiește izolat de societate.)


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

EREMITU, com. în jud. Mureș; 3.915 loc. (1995). Stație de c. f. Biserică de lemn (sec. 18).

PETRU EREMITUL (PETRU DIN AMIENS) (c. 1050-1115), cleric francez. Unul dintre organizatorii primei cruciade (1095); în 1096 cruciații, conduși de el, au ajuns la Constantinopol, al cărui vicar general a devenit; după aceea, cruciații au înaintat spre Nicomedia (azi Izmir, Turcia), dar P. nu i-a putut stăpâni; el a revenit la Constantinopol spre a cere ajutorul împăratului Alexios I Comnenul și în absența sa armata a fost zdrobită de turci. În 1099 a mers la Ierusalim, apoi a revenit în Franța; prior al mănăstirii augustinilor de la Neufmontier (azi în Belgia).

Intrare: eremit
substantiv masculin (M3)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • eremit
  • eremitul
  • eremitu‑
plural
  • eremiți
  • eremiții
genitiv-dativ singular
  • eremit
  • eremitului
plural
  • eremiți
  • eremiților
vocativ singular
  • eremitule
  • eremite
plural
  • eremiților
erimit
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
substantiv masculin (M3)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ermit
  • ermitul
  • ermitu‑
plural
  • ermiți
  • ermiții
genitiv-dativ singular
  • ermit
  • ermitului
plural
  • ermiți
  • ermiților
vocativ singular
  • ermitule
  • ermite
plural
  • ermiților
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

eremit erimit ermit

etimologie: