epifonem sn [At: CANTEMIR, IST. 82 / V: (înv) ~ă sf / S și: epipho~ / Pl: ~e / E: fr epiphonème] Exclamație sentențioasă, prin care se termină sau se rezumă un discurs, o povestire.

EPIFONEM s.n. Exclamație sentențioasă prin care se termină, se rezumă un discurs, o povestire. [< fr. épiphonème, cf. gr. epi – peste, phonein – a vorbi].

EPIFONEM s. n. exclamație sentențioasă prin care se termină, se rezumă un discurs, o povestire. (< fr. épiphonème)

epifonemă sf vz epifonem

epiphonemă sf vz epifonem corectat(ă)

*epifonémă f., pl. e (vgr. epi-phónema, d. phoné, voce. V. fonetic). Ret. Exclamațiune sentențioasă pin care termini un discurs. V. retorică.

epifonem s. n., pl. epifoneme

epifonem s. n., pl. epifoneme

epifonem s. n., pl. epifoneme

EPIFONEM s. n. (< fr. épiphonème, cf. gr. epi – peste, phonein – a vorbi): enunț adăugat pentru explicarea enunțului anterior, ca în exemplul „Eu nu cred în spusele lui, iată părerea mea.”

epifonem (gr. epi „în plus” și phonema „voce”, „vorbire”) figură de insistență prin adaus, constând în adăugarea, la finele unui enunț sau unități compoziționale, a unei „exclamații sentențioase”, constituind o reflecție lirică ce rezumă sau caracterizează ce s-a spus mai înainte (I): Ultimul vers din sonetul Veneția de Eminescu e un model de e.: „San Marc sinistru miezul nopții bate. Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, Rostește lin, în clipe cadențate: Nu-nvie morții, e-n zadar, copile!” E. este un enunț reflexiv, ca și maxima, care exprimă însă o generalizare a experienței de viață, pe când el exprimă o sinteză generalizatoare numai a celor spuse mai înainte. Așadar, dacă maxima comunică un mesaj fără a avea nevoie de un context, e. este o reflecție care-și trage înțelesul (și efectul!) numai dintr-un context. • Definiția pe care o dă Demetrios (p. 91) e., când spune că ar fi „o expresie care adaugă o podoabă”, poate fi justă, dar e lipsită de precizie.

EPIFONEMĂ (< fr. épiphonème; cf. gr. epi cu privire la și phonema, glas, voce) Figură de stil, exclamație sentențioasă, ce încheie un discurs, o judecată, o narațiune. Exemplu: Massillon, în Sur lhumanité des grands (Asupra umanității celor mari), argumentând că la protecția celor mari au dreptul și cei nenorociți, încheie astfel cuvîntarea sa: „Într-un cuvînt, cei mari și prinții nu sînt, pentru a spune astfel, decît oameni din popor...” Adeseori, epifonema închide în ea, într-o singură, propoziție sau frază, un șir de adevăruri dezvoltate anterior. Ex. San Marc sinistru miezul nopții bate. Cu glas adînc, cu graiul de Sibile, Rostește lin, în clipe cadențate, „Nu-nvie morții, e-n zadar, copile!” (M. EMINESCU, sonetul Veneția) Cu tot caracterul ei sentențios, epifonema se deosebește totuși de sentință; sentința poate fi folosită izolat, epifonerna numai la sfîrșitul unui context.