2 intrări

12 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

epifone sf vz epifonem

*epifonémă f., pl. e (vgr. epi-phónema, d. phoné, voce. V. fonetic). Ret. Exclamațiune sentențioasă pin care termini un discurs. V. retorică.

epifonem sn [At: CANTEMIR, IST. 82 / V: (înv) sf / S și: epipho~ / Pl: ~e / E: fr epiphonème] Exclamație sentențioasă, prin care se termină sau se rezumă un discurs, o povestire.

EPIFONÉM, epifoneme, s. n. Exclamație sentențioasă prin care se termină un discurs, o povestire. – Din fr. épiphonème.

EPIFONÉM, epifoneme, s. n. Exclamație sentențioasă prin care se termină un discurs, o povestire. – Din fr. épiphonème.

EPIFONÉM s.n. Exclamație sentențioasă prin care se termină, se rezumă un discurs, o povestire. [< fr. épiphonème, cf. gr. epi – peste, phonein – a vorbi].

EPIFONÉM s. n. exclamație sentențioasă prin care se termină, se rezumă un discurs, o povestire. (< fr. épiphonème)


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

epifoném s. n., pl. epifonéme

epifoném s. n., pl. epifonéme


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

EPIFONEMĂ (< fr. épiphonème; cf. gr. epi cu privire la și phonema, glas, voce) Figură de stil, exclamație sentențioasă, ce încheie un discurs, o judecată, o narațiune. Exemplu: Massillon, în Sur lhumanité des grands (Asupra umanității celor mari), argumentând că la protecția celor mari au dreptul și cei nenorociți, încheie astfel cuvîntarea sa: „Într-un cuvînt, cei mari și prinții nu sînt, pentru a spune astfel, decît oameni din popor...” Adeseori, epifonema închide în ea, într-o singură, propoziție sau frază, un șir de adevăruri dezvoltate anterior. Ex. San Marc sinistru miezul nopții bate. Cu glas adînc, cu graiul de Sibile, Rostește lin, în clipe cadențate, „Nu-nvie morții, e-n zadar, copile!” (M. EMINESCU, sonetul Veneția) Cu tot caracterul ei sentențios, epifonema se deosebește totuși de sentință; sentința poate fi folosită izolat, epifonerna numai la sfîrșitul unui context.

EPIFONÉM s. n. (< fr. épiphonème, cf. gr. epi – peste, phonein – a vorbi): enunț adăugat pentru explicarea enunțului anterior, ca în exemplul „Eu nu cred în spusele lui, iată părerea mea.

epifonem (gr. epi „în plus” și phonema „voce”, „vorbire”) figură de insistență prin adaus, constând în adăugarea, la finele unui enunț sau unități compoziționale, a unei „exclamații sentențioase”, constituind o reflecție lirică ce rezumă sau caracterizează ce s-a spus mai înainte (I): Ultimul vers din sonetul Veneția de Eminescu e un model de e.: „San Marc sinistru miezul nopții bate. Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, Rostește lin, în clipe cadențate: Nu-nvie morții, e-n zadar, copile!” E. este un enunț reflexiv, ca și maxima, care exprimă însă o generalizare a experienței de viață, pe când el exprimă o sinteză generalizatoare numai a celor spuse mai înainte. Așadar, dacă maxima comunică un mesaj fără a avea nevoie de un context, e. este o reflecție care-și trage înțelesul (și efectul!) numai dintr-un context. • Definiția pe care o dă Demetrios (p. 91) e., când spune că ar fi „o expresie care adaugă o podoabă”, poate fi justă, dar e lipsită de precizie.

Intrare: epifonemă
epifonemă
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: epifonem
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • epifonem
  • epifonemul
  • epifonemu‑
plural
  • epifoneme
  • epifonemele
genitiv-dativ singular
  • epifonem
  • epifonemului
plural
  • epifoneme
  • epifonemelor
vocativ singular
plural
epifonemă
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
epiphonemă
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)