EPIFONEMĂ (< fr. épiphonème; cf. gr. epi cu privire la și phonema, glas, voce) Figură de stil, exclamație sentențioasă, ce încheie un discurs, o judecată, o narațiune. Exemplu: Massillon, în Sur lhumanité des grands (Asupra umanității celor mari), argumentând că la protecția celor mari au dreptul și cei nenorociți, încheie astfel cuvîntarea sa: „Într-un cuvînt, cei mari și prinții nu sînt, pentru a spune astfel, decît oameni din popor...” Adeseori, epifonema închide în ea, într-o singură, propoziție sau frază, un șir de adevăruri dezvoltate anterior. Ex. San Marc sinistru miezul nopții bate. Cu glas adînc, cu graiul de Sibile, Rostește lin, în clipe cadențate, „Nu-nvie morții, e-n zadar, copile!” (M. EMINESCU, sonetul Veneția) Cu tot caracterul ei sentențios, epifonema se deosebește totuși de sentință; sentința poate fi folosită izolat, epifonerna numai la sfîrșitul unui context.