EPICURISM s. n. 1. Concepție etică a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria fericirii raționale a individului. 2. Curent de reconsiderare a ideilor lui Epicur în Renaștere și în filosofia iluministă și materialistă din sec. XVII-XVIII. [Var.: epicureism s. n.] – Din fr. épicurisme.

epicurism sn [At: ANTROP. 225/26 / V: ~reism, ~reizm / P: ~rism / E: fr épicurisme] 1 Doctrină filozofică materialistă, aparținând lui Epicur și adepților săi, care explica lumea, fenomenele în mod rațional-materialist și care susținea totodată o teorie etică a fericirii raționale la baza căreia stă repausul, liniștea și satisfacția individuală. 2 Morală care constă în căutarea plăcerilor Si: școală epicureică (10). 3 Înclinație spre plăcerile alese, rafinate, spirituale. 4 Mod de viață bazat pe căutarea plăcerilor.

EPICURISM s. n. Doctrină morală a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria etică a fericirii raționale a individului. [Var.: epicureism s. n.] – Din fr. épicurisme.

EPICURISM s. n. Doctrină materialistă a lui Epicur, filozof grec din secolul al IV-lea î.e.n., care explica lumea, fenomenele, cunoașterea în chip raționalist-materialist și combătea misticismul, dar, în ce privește concepția morală, a încercat să creeze o teorie etică a fericirii raționale la baza căreia stă nu activitatea creatoare, ci repausul, liniștea și satisfacția individualistă, egoistă. – Variantă: epicureism s. n.

EPICURISM s.n. Doctrină filozofică materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogățește atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale, la baza căreia stă un ideal individualist, de evitare a suferinței și de dobîndire a unei fericiri senine, susținînd că cel mai rezonabil lucru pentru om este repaosul, liniștea și nu activitatea. [Var. epicureism s.n. / < fr. épicurisme < Epicur – filozof grec din antichitate].

EPICURISM s. n. 1. concepție materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogățește atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale, de evitare a suferinței și de dobândire a unei fericiri senine; școală epicuriană. 2. larg curent de asimilare și valorificare a concepțiilor lui Epicur, în primul rând a eticii și a atomismului său, în Renaștere. (< fr. épicurisme)

epicureism sn vz epicurism

epicureizm sn vz epicurism

EPICUREISM s.n. v. epicurism.

*epicureízm n. Fil. Morala luĭ Epicur și a epicureilor. V. edonizm.

epicurism s. n.

epicurism s. n.

epicurism s. n.

epicurism.

epicureism s. n.

EPICUREÍSM (EPICURISM) (< fr.) s. n. 1. (FILOZ.) Concepțiile reprezentanților Școlii epicureice. 2. Concepția etică a lui Epicur, a discipolilor și a continuatorilor lui. Înrudită inițial cu eudemonismul; mai târziu a apărut adesea în forme vulgarizate și nu arareori a fost interpretată în termenii hedonismului. 3. Curent de valorificare și de reconsiderare a ideilor lui Epicur, în speță a eticii și atomismului lui, în Renaștere (M. Montaigne, J. Huarte, L. Valla ș.a.), în filozofia iluministă și materialistă din sec. 17-18 (P. Gassendi ș.a.).