encliză sf [At: PUȘCARIU, L. R. I 169 / Pl: ~ze / E: fr enclise, ger Enclise] (Îoc procliză) Atașare a unui cuvânt, a unei silabe sau a altui element neaccentuat la cuvântul precedent.

ENCLIZĂ s.f. (op. procliză) Postpunerea unui cuvînt, a unei silabe sau a unui alt element. [< fr. enclise, cf. gr. enklisis – înclinare].

ENCLIZĂ s. f. așezare a unui cuvânt, a unei silabe sau a unui element neaccentuat în poziție enclitică; postpunere. (< fr. enclise, germ. Enklise, gr. enklisis, înclinație)

encliză s. f., g.-d. art. enclizei; pl. enclize

encliză s. f., g.-d. art. enclizei; pl. enclize

encliză s. f., g.-d. art. enclizei; pl. enclize

ENCLIZĂ s. v. postpunere.

ENCLIZĂ s. (GRAM.) postpunere.

ENCLIZĂ (POSTPUNERE, POSTPOZIȚIE): s. f. (< fr. enclise, germ. Enklise, cf. gr. enklisis „înclinare”): așezare a unui cuvânt sau a altui element neaccentuat în urma altui cuvânt accentuat; atașare a unui cuvânt sau a oricărui element neaccentuat la cuvântul precedent. Se vorbește astfel despre e. formelor pronominale sau verbale neaccentuate; despre e. articolului hotărât în limba română; despre e. sufixelor, a desinențelor sau a particulelor: cântecu-i minunat, toate-s bune; teiul, teiului, teiule, satele, satelor, casa, casei, casele, caselor, venise, trecând, scrii, mergem, rame, grădinari, același, ceva, nimenea, acuma, cândva, iarăși etc.