EMERGENȚĂ, emergențe, s. f. Însușire a unui fascicul de radiații de a părăsi un sistem de medii. – Din fr. émergence.

emergență sf [At: MARIN, F. 448/12 / V: (înv) ~ție / Pl: ~țe, (înv) ~ții / E: fr émergence] (Fiz) Ieșire a unei radiații dintr-un mediu după ce l-a traversat.

EMERGENȚĂ, emergențe, s. f. Ieșire a razelor luminoase, corpusculare etc. dintr-un mediu după ce l-au traversat. – Din fr. émergence.

EMERGENȚĂ, emergențe, s. f. Ieșirea parțială a unui corp dintr-un fluid sau a unei radiații dintr-un mediu.

EMERGENȚĂ s.f. Ieșire a unui corp, a unei substanțe, a unei radiații din mediul unde se găsește. [< fr. émergence].

EMERGENȚĂ s. f. 1. ieșire a unui corp, a unei radiații dintr-un mediu. 2. (biol.) apariție a unui organ nou sau a unor proprietăți noi, de ordin superior. 3. (fig.) formă a schimbării văzută ca o naștere efectivă a ceva cu totul nou. (< fr. émergence)

EMERGENȚĂ ~e f. Ieșire a unor raze (luminoase), a unor fluide sau a unei radiații din mediul în care se află. /<fr. émergence

*emergénță f., pl. e (d. emergent). Starea lucruluĭ emergent. Lucru emergent: corabia s’a lovit de o emergență. Loc de emergență, locu de izvorîre, de țîșnire, de ĭeșire.

emergenție sf vz emergență

emergență (ieșire dintr-un mediu) s. f., g.-d. art. emergenței; pl. emergențe

emergență (ieșire dintr-un mediu) s. f., g.-d. art. emergenței; pl. emergențe

emergență s. f., g.-d. art. emergenței; pl. emergențe