3 intrări

22 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

ELOCÍNTE adj. invar. (Învechit) Elocvent. Stenografia... nu ne-a transmis elocintele cuvinte rostite de dînsul în Obșteasca Adunare. GHICA, S. 633.

ELOCÍNȚĂ s. f. v. elocvență.

ELOCVÉNȚĂ s. f. Însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant, convingător. ♦ Expresivitate. [Var.: (înv.) elocínță s. f.] – Din fr. éloquence, lat. eloquentia.

ELOCÍNȚĂ s. f. v. elocvență.

ELOCVÉNȚĂ s. f. Însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant, convingător. ♦ Expresivitate. [Var.: (înv.) elocínță s. f.] – Din fr. éloquence, lat. eloquentia.

ELOCÍNȚĂ s. f. (Învechit) Elocvență. Pe Grigorescu toate l-au emoționat... Din pînzele lui, de o elocință uimitoare, poți să-i reconstitui întreaga viață. DELAVRANCEA, H. T. 264. Soții de călătorie începuseră să murmure contra prelungirii călătoriei, îmi trebuia elocința lui Cicero, ca să-i conving. BOLINTINEANU, O. 304.

ELOCVÉNȚĂ s. f. Talent, iscusință de a vorbi frumos, convingător. Redactori care lăudați Pe unii dintre candidați, Ce proștilor le dați virtuți Și elocvență celor muți. ALEXANDRESCU, P. 171. ♦ Putere expresivă, calitate de a exprima ceva în mod sugestiv. Mimică de o elocvență deosebită.

elocvénță s. f., g.-d. art. elocvénței

elocínță s. f., g.-d. art. elocínței

elocvénță s. f., g.-d. art. elocvénței

ELOCVÉNȚĂ s. 1. v. retorică. 2. v. expresivitate.

ELOCÍNȚĂ s.f. Elocvență. [Cf. lat. eloquentia].

ELOCVÉNȚĂ s.f. Talent, arta de a vorbi frumos; elocință. ♦ Expresivitate, exprimare sugestivă. [Cf. it. eloquenza, lat. eloquentia].

ELOCÍNȚĂ s. f. elocvență. (< lat. eloquentia)

ELOCVÉNȚĂ s. f. însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant, convingător; elocință. ◊ expresivitate. (< fr. éloquence, lat. eloquentia)

ELOCVÉNȚĂ f. 1) Caracter elocvent. A avea multă ~. 2) Arta de a convinge și de a influența prin limbaj. ~ politică. 3) Expresivitate sugestivă. ~a mimicii. [G.-D. elocvenței] /<fr. éloquence, lat. eloquentia

elocvență f. arta, talentul de a vorbi bine, de a convinge și înduioșa.

*elocŭént, -ă adj. (lat. éloquens, -éntis). Care vorbește bine, cu elocŭență: orator elocŭent. Care e pronunțat cu elocŭență: discurs elocŭent. Fig. Convingător: lacrimĭ elocŭente. Adv. În mod elocŭent. – Fals -cvent orĭ -cinte.

*elocŭénță f., pl. e (lat. eloquentia). Arta, talentu [!] de a vorbi bine, de a emoționa, de a convinge. Fig. Putere de a convinge: elocŭența cifrelor. – Fals -cvență, -cínță.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

elocínt adj. m., pl. elocínți; f. sg. elocíntă, pl. elocínte

Intrare: elocvență
elocvență substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular elocvență elocvența
plural
genitiv-dativ singular elocvențe elocvenței
plural
vocativ singular
plural
elocință substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular elocință elocința
plural
genitiv-dativ singular elocințe elocinței
plural
vocativ singular
plural
Intrare: elocinte
elocinte
Nu există informații despre flexiunea acestui cuvânt.
Intrare: elocint
elocint adjectiv
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular elocint elocintul elocintă elocinta
plural elocinți elocinții elocinte elocintele
genitiv-dativ singular elocint elocintului elocinte elocintei
plural elocinți elocinților elocinte elocintelor
vocativ singular
plural