dumicat², ~ă [At: (a. 1638) IORGA, S. N. 72 / V: (înv) dem~, (reg) demni~, (îrg) dim~, (reg) dimni~, (reg) dumni~ / Pl: ~ați, ~e, ~uri sn / E: dumica] 1 a (Înv; d. alimente) Rupt în bucățele. 2 sm Bucată mică dintr-un aliment Si: (înv) dumicătură (7), (reg) dumicuș, îmbucătură. 3 sm (Reg) Un fel de supă preparată din bucățele de pâine, brânză, mămăligă etc fierte în lapte, vin sau apă. 4 sm (Ban) Umplutură de carne de porc făcută cu pâine și mațe tocate. 5 a (Înv) Fărâmițat. 6 a (Îvr) Rănit. 7 (Îvp; d. oameni) Tăiat în bucăți Si: ciopârțit². 8 a (Îrg) Zdrobit². 9 (Îrg; d. oameni) Omorât pe câmpul de luptă Si: nimicit².

dumicat¹ sn [At: MDA ms / Pl: ~uri / E: dumica] (Pop) 1-2 Dumicare (1-2). 3 (Reg) Îmbucătură. 4-5 Dumicare (4-5).

DUMICAT, dumicați, s. m. Bucată mică (de carne, pîine, mămăligă etc.), ruptă din una mai mare, cît se bagă o dată în gură; îmbucătură. În jurul focului lor, cinci oameni mușcau încet dumicați mari de mămăligă. GALAN, Z. R. 372. Am înghițit vreo douăzeci-treizeci de dumicați și m-am suit iar la mașină. PREDA, Î. 22. De bună ce era ș-ar fi dat și dumicatul din gură. DELAVRANCEA, S. 14.

DUMICAT ~ți m. pop. Cantitate dintr-un aliment cât poate fi mușcată cu gura o dată; îmbucătură. /v. a dumica

dumicat n. 1. îmbucătură; 2. Mold. un fel de supă cu cocoloașe de meiu fiert.

dumicát m. (d. dumic). Bucățică de pîne cîtă înghițĭ odată. Îmbucătură, gălătuc.

dămica v vz dumica

dămnica v vz dumica

demica v vz dumica

demicat, ~ă a, sm vz dumicat

demicați snp [At: LEXIC REG. 24 / E: nct cf dumicat] (Mar) Un fel de balmoș, preparat din pâine de mălai, smântână și lapte acru (iaurt).

demnica v vz dumica

demnicat, ~ă a, sm vz dumicat

dimica v vz dumica

dimicat, ~ă a, sm vz dumicat

dimnica v vz dumica

dimnicat, ~ă sm, a vz dumicat

dumeca v vz dumica

dumica [At: BIBLIA (1688), 693 ²/41 / V: (reg) dăm~, (reg) dămni~, (îrg) dem~, (îrg) dim~, (reg) dumeca, (reg) dumni~ / Pzi: dumic (A și: dumic) / E: ml *demicare] 1 vt A rupe în bucăți un aliment. 2 vt A mânca mestecând încet Si: a savura. 3 vt (Pan) A fărâmița. 4 (Pan) A măcina. 5 vr A se fărâmița. 6 (Îvp) A omorî pe cineva tăindu-l în bucăți Si: a ciopărți^[1]. 7-8 vtr (Îrg) A (se) răni. 9-10 vtr (Îrg) A (se) zdrobi. 11 vt (Îrg) A omorî pe câmpul de luptă Si: a nimici.

dumnica v vz dumica

dumnicat, ~ă a vz dumicat modificată

DUMICA, dumic, vb. I. Tranz. 1. (De obicei cu privire la un aliment) A rupe, a tăia în bucăți mici; a fărîmița. În acel blid se turnă zară-n care se dumică mămăligă. RETEGANUL, P. I 65. S-au apucat s-o dumice mărunțel; unul ținea slănina în mîni, iar celalalt tot tăia cu un cuțit bucățele dintr-însa. SBIERA, P. 270. 2. A tăia pe cineva în bucăți; a ciopîrți, p. ext. a distruge, a nimici. Cum amerința numai cu săbiile, pe loc sta și oștile neclintite pînă ce venea ei la dînsele și le dumica toate, ca cum dumici niște curechi. SBIERA, P. 120. ◊ Refl. reciproc. Amîndouă taberile erau acuma gata a începe război între dînsele și a se dumica una pe alta. BĂLCESCU, O. II 270. – Prez. ind. accentuat și: dumic. – Variantă: (regional) îndumica (ANT. LIT. POP. I 150) vb. I.

ÎNDUMICA vb. I v. dumica.

A DUMICA dumic tranz. pop. 1) A rupe în bucăți; a bucăți; a fărâma. 2) (alimente) A sfărâma în gură cu dinții; a mesteca. 3) reg. A tăia la nimereală în bucăți; a bucăți; a ciocârti. 4) reg. A face să nu mai existe; a distruge; a nimici; a prăpădi. /<lat. demicare

dumicà v. 1. a fărăma în bucăți; 2. se zice în special de pâinea sau de mămăliga fărâmată în lapte. [Vechiu-rom. demica = lat. *DEMICARE (din MICA, fărâmă)].

dimíc V. dumic.

dumíc și (vechĭ) démic și dímic, -á v. tr. (lat. de-míco, -áre, d. mica, fărmătură, ca fr. émietter, a fărămița, d. mie, mez de pîne, miette, fărămătură, tot d. lat. mica. D. rom. vine cen. slovac. demikát, ung. domika, supă de brînză. V. ni-mica, răz-dumic, z-drumic). Vechĭ. Prefac în bucățĭ, sfîrtic (o ființă, ca cum aș vrea s’o mănînc de furie). Azĭ. Bucățesc (pînea, mîncarea) ca s’o mănînc.

dumicat (pop.) s. m., pl. dumicați

dumicat (pop.) s. m., pl. dumicați

dumicat s. m., pl. dumicați

dumicat, pl. dumicați

!dumica (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. dumic, 2 sg. dumici, 3 dumică; conj. prez. 1 sg. să dumic, 3 să dumice

dumica (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 dumică/dumică

dumica vb., ind. prez. 1 sg. dumic, 3 sg. și pl. dumică

dumic.

DUMICAT s. v. gură, îmbucătură, înghițitură, mușcătură.

dumicat s. v. GURĂ. ÎMBUCĂTURĂ. ÎNGHIȚITURĂ. MUȘCĂTURĂ.

DUMICA vb. v. amesteca, ciopârți, mesteca, sfârteca, sfâșia.

dumica vb. v. AMESTECA. CIOPÎRȚI. MESTECA. SFÎRTECA. SFÎȘIA.

dumica (-c, -at), vb. – A sfărîma, a fărîmița, a tăia în bucățele. – Mr. dińic, dińicari. Lat. *dēmῑcāre, de la mῑca „bucățică”, cf. mică (Pușcariu 499; Candrea-Dens., 1095; REW 2551; Rosetti, I, 166, care greșește propunînd lat. demicāre „a lupta”). Rezultatul normal, demicāre sau dimicare (atestat în sec. XVII) a fost disimilat. Cf. formația paralelă din fr. émittier < mie < lat. mica. După Cihac, II, 94, din slov., ceh. demikát, mag. domika „terci”; este însă mai probabil ca aceste cuvinte să provină din rom. (cf. Scriban). – Der. dumicat, s. m. (fărîmă; îmbucătură).

dumicat, dumicați, s.m. (pop.) 1. bucată mică ruptă dintr-un aliment; îmbucătură. 2. supă cu cocoloașe de mei fiert.

demica, demnic, (demnica), vb. tranz. – (reg.) 1. A rupe în bucăți. 2. A distruge, a nimici. – Lat. *demicare, de la mica „bucățică”; var. a lui dumica, cu aceeași etim. (MDA).

demicat, -ă, demicați, -te, (demnicat, dimicat), adj. – (reg.) Tăiat (sau rupt) în bucăți, ciopârțit: „Dară din pușcă-mpușcat / Și din sabie dimnicat” (Papahagi, 1925: 80) – Din demica.

dimicat, adj. – v. demicat („rupt în bucăți”).

dimnicat, adj. – v. Demnicat.