2 intrări

23 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

DUȘMĂNÉSC, -EÁSCĂ, dușmănești, adj. (Înv.) Al dușmanilor, privitor la dușmani. ♦ Dușmănos. – Dușman + suf. -esc.

DUȘMĂNÉSC, -EÁSCĂ, dușmănești, adj. (Înv.) Al dușmanilor, privitor la dușmani. ♦ Dușmănos. – Dușman + suf. -esc.

DUȘMĂNÉSC, -EÁSCĂ, dușmănești, adj. (Învechit) Rău-voitor, ostil, vrăjmaș; al dușmanilor. Cetatea... purtînd pe zidurile sale urmele boambelor dușmănești, rămase singură. NEGRUZZI, S. I 175. Nu-i pasă Nici de cursă dușmănească, Nici de oaste-mpărătească. ALECSANDRI, P. P. 124.

dușmănésc (înv.) adj. m., f. dușmăneáscă; pl. m. și f. dușmănéști

dușmănésc adj. m., f. dușmăneáscă; pl. m. și f. dușmănéști

DUȘMĂNÉSC adj. v. dușmănos, inamic, neprietenesc, neprietenos, ostil, potrivnic, vrăjmaș.

Dușmănesc ≠ prietenesc

DUȘMĂNÉSC ~eáscă (~éști) Care este caracteristic pentru dușmani; de dușman; vrăjmășesc; inamic. /dușman + suf. ~esc

dușmănesc a. ce vine dela un dușman, ostil: gând dușmănesc.

1) dușmănésc, -eáscă adj. Ostil, inamic, de dușman: trupe dușmăneștĭ.

2) dușmănésc v. tr. (d. dușman). Urăsc. V. refl. Mă urăsc reciproc: aceștĭ oamenĭ se dușmănesc.

DUȘMĂNÍ, dușmănesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A avea sentimente de ură față de cineva (sau de ceva); a (se) urî. – Din dușman.

DUȘMĂNÍ, dușmănesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A avea sentimente de ură față de cineva (sau de ceva); a (se) urî. – Din dușman.

DUȘMĂNÍ, dușmănesc, vb. IV. Tranz. A avea sentimente ostile față de cineva; a urî. A învățat-o și pe fată să ne dușmănească. STANCU, D. 31. Sînt dușmănit și prigonit de măria-sa. SADOVEANU, Z. C. 152. [Se duse] să se bată el singur cu oștile împăratului, ce-l dușmănea pe tată-său. EMINESCU, N. 5. ◊ Refl. reciproc. Am fost vecine... și ne-am dușmănit. CAMILAR, N. I 87. Ne-am dușmănit fără nici o pricină cu vecinii noștri. ALECSANDRI, T. II 16.

dușmăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dușmănésc, imperf. 3 sg. dușmăneá; conj. prez. 3 să dușmăneáscă

dușmăní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dușmănésc, imperf. 3 sg. dușmăneá; conj. prez. 3 sg. și pl. dușmăneáscă

DUȘMĂNÍ vb. a se învrăjbi, a (se) urî, a (se) vrăjmăși, (pop.) a (se) îndușmăni, (înv. și reg.) a (se) pizmui, (înv.) a (se) gilălui, a (se) împerechea, a (se) nenăvidi, a (se) pizmi, a (se) urgisi. (Se ~ de moarte.)

A se dușmăni ≠ a prieteni

A SE DUȘMĂNÍ mă ~ésc intranz. A se afla în relații de dușmănie (unul cu altul); a trăi în vrajbă; a se vrăjmăși; a se uri; a se învrăjbi; a se dezbina. /Din dușman

A DUȘMĂNÍ dușmănésc tranz. A trata ca pe un dușman; a vrăjmăși. /Din dușman

Intrare: dușmănesc
dușmănesc adjectiv
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dușmănesc dușmănescul dușmănească dușmăneasca
plural dușmănești dușmăneștii dușmănești dușmăneștile
genitiv-dativ singular dușmănesc dușmănescului dușmănești dușmăneștii
plural dușmănești dușmăneștilor dușmănești dușmăneștilor
vocativ singular
plural
Intrare: dușmăni
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) dușmăni dușmănire dușmănit dușmănind singular plural
dușmănește dușmăniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) dușmănesc (să) dușmănesc dușmăneam dușmănii dușmănisem
a II-a (tu) dușmănești (să) dușmănești dușmăneai dușmăniși dușmăniseși
a III-a (el, ea) dușmănește (să) dușmănească dușmănea dușmăni dușmănise
plural I (noi) dușmănim (să) dușmănim dușmăneam dușmănirăm dușmăniserăm, dușmănisem*
a II-a (voi) dușmăniți (să) dușmăniți dușmăneați dușmănirăți dușmăniserăți, dușmăniseți*
a III-a (ei, ele) dușmănesc (să) dușmănească dușmăneau dușmăni dușmăniseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)