directiva vt [At: IORDAN, L.R.A. 236 / Pzi: ~vez / E: directiv¹] (Rar) A direcționa (2).

DIRECTIVĂ, directive, s. f. Instrucțiune generală dată de un organ superior celor din subordinea sa. – Din fr. directive.

directiv¹, ~ă a [At: ÎNVĂȚĂTURĂ, 21/11 / Pl: ~i, ~e / E: fr directif] 1 a Care dirijează (1) o activitate sau un sector de activitate. 2 Care indică direcția (2) Si: director¹ (1). 3 Referitor la o anumită direcție (1) Si: direcțional (2). 4 (D. antene) Care emite într-o singură direcție (1) Si: direcțional (3). 5 Care are direcție (1) fixă. corectat(ă)

directiv² sn vz directivă

directivă sf [At: MAIORESCU, D. IV, 89 / V: (îvr) ~iv sn / Pl: ~ve / E: fr directive] 1 Instrucțiune generală dată de un organ superior organelor din subordine, cu scopul de a orienta activitatea, atitudinea, conduita acestora. 2 (Pgn) Indicații generale de conduită. 3 (Spc) Recomandare dată de către Uniunea Europeană, dar pe care statele membre o pot aplica așa cum consideră. 4-5 (Nob) Direcție (1-2).

DIRECTIVĂ, directive, s. f. Instrucțiune generală dată de un organ superior organelor în subordine, cu scopul de a îndruma, a orienta sau a determina activitatea, atitudinea, conduita acestora. – Din fr. directive.

DIRECTIVĂ, directive, s. f. Indicație, normă, instrucțiune dată de un organ superior organelor în subordine, cu scopul de a îndruma, a orienta, a determina activitatea, atitudinea, conduita acestora. Directivele i le-a dat însuși Deliceanu. REBREANU, R. I 243.

DIRECTIV, -Ă adj. Direcțional. [< fr. directif].

DIRECTIVĂ s.f. (Mai ales la pl.) Instrucțiuni, norme de lucru (date către un organ în subordine). ♦ Indicații generale de conduită; instrucțiuni în vederea realizării unei acțiuni. [< fr. directive].

DIRECTIV, -Ă adj. 1. direcțional. ◊ (tehn.) care are direcție fixă. 2. (despre forme verbale) care poate provoca o acțiune sau o reacție auditorului, către care este orientată comunicarea. (< fr. directif)

DIRECTIVĂ s. f. 1. instrucțiune generală, îndrumare dată de un organ superior organelor în subordine. ◊ document al unui partid politic cuprinzând principalele orientări și obiective programatice. 2. (inform.) instrucțiune a unui program. (< fr. directive)

DIRECTIVĂ ~e f. Indicație a unui organ de conducere celor în subordine după care trebuie să se orienteze în activitatea lor. /<fr. directive

directiv (rar) adj. m., pl. directivi; f. directivă, pl. directive

directivă s. f., g.-d. art. directivei; pl. directive

directiv (rar) adj. m., pl. directivi; f. directivă, pl. directive

directivă s. f., g.-d. art. directivei; pl. directive

directiv adj. m., pl. directivi; f. sg. directivă, pl. directive

directivă s. f., pl. directive

DIRECTIV adj. (FIZ.) direcțional. (Raze ~.)

DIRECTIVĂ s. indicație, instrucțiune, îndrumare, normativ, normă, recomandare, (înv.) regulativ. (A respectat toate ~ele primite.)

DIRECTIV adj. (FIZ.) direcțional. (Raze ~.)

DIRECTIVĂ s. indicație, instrucțiune, îndrumare, normativ, normă, recomandare, (înv.) regulativ. (A respectat toate ~ele primite.)