7 definiții pentru dihoca

DIHOCÁ, dihóc, vb. I. Tranz. (Regional) A bate zdravăn, a sfîșia, a frînge; a zdrobi; p. ext. a ucide, a omorî. Nu-i nimica, răspunse Pepelea; ia, am aflat un țap rozînd pe prispă și l-am dihocat și eu, și l-am azvîrlit în heleșteu. SBIERA, P. 5. Să se care îndata-mare din curte, că de nu, ea-i va dihoca și i-a amuța cu cînii. id. ib. 114. Am vrut să-l omor, dar el, cu lacrimi în ochi, s-o rugat să nu-l dihoc. ȘEZ. VI 11. ◊ Refl. Fig. Ilinca... plîngea de i se dihoca inima. VLAHUȚĂ, N. 12.

dihocá (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 dihoácă

dihocá vb., ind. prez. 3 sg. și pl. dihoácă

dehocà (dibocà) v. Mold. 1. a tăia carne, varză, etc.; 2. fig. a sfâșia: i se dihoca inima; 3. a istovi, a stoarce de puteri: trupul dehocat de muncă. [Origină necunoscută].

devóc (vest) și dehóc, dihóc (est), a -á v. tr. (lat. *devocare = *vocare îld. vacare, a fi deșert, cu înț. luĭ vacuare, a evacua. v. desfac 2. Cp. cu vulpe-hulpe). Fam. Sfîrtic, sfîșiĭ de tot, prăpădesc, nimicesc: lupiĭ eraŭ să-mĭ dihoace vita, plînge de i se dihoacă inima. V. refl. Mă dăhulez, mă extenuez muncind. Mă dezbin (vorbind de vite cînd alunecă pe gheață). – În Ml. a se dăvoca, a se desfunda pămîntu de multă apă.

Intrare: dihoca
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) dihoca dihocare dihocat dihocând singular plural
dihoa dihocați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) dihoc (să) dihoc dihocam dihocai dihocasem
a II-a (tu) dihoci (să) dihoci dihocai dihocași dihocaseși
a III-a (el, ea) dihoa (să) dihoace dihoca dihocă dihocase
plural I (noi) dihocăm (să) dihocăm dihocam dihocarăm dihocaserăm, dihocasem*
a II-a (voi) dihocați (să) dihocați dihocați dihocarăți dihocaserăți, dihocaseți*
a III-a (ei, ele) dihoa (să) dihoace dihocau dihoca dihocaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)