2 intrări

13 definiții

dictám sm [At: LB / V: (înv) dipt~ / Pl: ~i / E: lat dictammus (albus), numele științific al plantei] (Bot; îrg; șîs ~ alb) Frăsinel (Dictammus albus).

dictá vt [At: PETROVICI, P. 269/16 / Pzi: ~téz / E: fr dicter] 1 (C. i. cuvinte, texte, note muzicale, cifre etc.) A pronunța rar și deslușit pentru a putea fi reprodus (scris sau înregistrat) întocmai Si: (înv) a dictălui (1), a dictui (1). 2 A impune în mod categoric (în urma unei stări de fapt, a unor norme sau reguli prestabilite) Si: a constrânge, a ordona, (înv) a dictălui (2), a dictui (2). 3 A determina stringent la o acțiune Si: a îndemna, (înv) a dictălui (3), a dictui (3).

DICTÁ, dictez, vb. I. Tranz. 1. A pronunța rar și deslușit cuvintele unei fraze, ale unui text, pentru a fi scrise sau înregistrate întocmai. 2. A impune ceva în mod categoric, a obliga pe cineva să accepte ceva fără condiții; a ordona. ♦ (Despre abstracte) A îndemna, a determina la o acțiune. – Din fr. dicter, lat. dictare.

DICTÁ, dictez, vb. I. Tranz. 1. A pronunța rar și deslușit cuvintele unei fraze, ale unui text, pentru ca ascultătorul să le poată scrie întocmai. 2. A impune ceva în mod categoric, a obliga pe cineva să accepte ceva fără condiții; a ordona. ♦ (Despre abstracte) A îndemna, a determina stringent la o acțiune. – Din fr. dicter, lat. dictare.

DICTÁ, dictez, vb. I. Tranz. 1. A pronunța rar și deslușit cuvintele unei fraze, ale unui text, pentru a fi scrise întocmai. Profesorul își dictează cursul.Mi-a dictat odată vreme de două ceasuri o istorisire. SADOVEANU, E. 166. 2. A impune în mod categoric, a obliga pe cineva să accepte fără discuții anumite condiții, dispoziții; a ordona. ♦ (Subiectul este un abstract) A îndemna, a determina la o acțiune. Interesele fundamentale ale oamenilor muncii din lumea întreagă le dictează să susțină U.R.S.S. și politica ei de pace. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 5/6. N-ai șovăit să-ți sacrifici prietenul cel mai bun, fiindcă așa îți dicta conștiința. C. PETRESCU, C. V. 108.

dictá (a ~) vb., ind. prez. 3 dicteáză

dictá vb., ind. prez. 1 sg. dictéz, 3 sg. și pl. dicteáză

DICTÁ vb. I. tr. 1. A pronunța o frază, un text etc., pentru a fi scris de cineva. 2. A impune cu forța; a ordona. ♦ (Fig.) A îndemna la o acțiune. [Cf. lat. dictare, fr. dicter].

DICTÁ vb. tr. 1. a pronunța rar, deslușit, o frază, un text etc. pentru a fi scris de cineva. 2. a impune cu forța; a ordona. ◊ (fig.) a îndemna la o acțiune. (< fr. dicter, lat. dictare)

A DICTÁ ~éz tranz. 1) (fraze, texte) A pronunța rar și deslușit pentru a fi scris. 2) A impune printr-un dictat. 3) fig. A îndemna la o acțiune. /<fr. dicter, lat. dictare

dictà v. 1. a pronunța tare și încet vorbele ce altul le scrie; 2. fig. a sugera, a inspira: fă ce-ți dictează conștiința; 3. a impune cu forța: a dicta legi, ordine.

* dictéz v. tr. (lat. dictare, d. dictum, dicére, a zice). Pronunț cuvinte pe care altu le scrie pe rînd. Fig. Inspir, îndemn: periculu ĭ-a dictat să fugă. Impun, comand: Bonaparte a dictat Austriiĭ pacea de la Pressburg (1805).

Intrare: dicta
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) dicta dictare dictat dictând singular plural
dictea dictați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) dictez (să) dictez dictam dictai dictasem
a II-a (tu) dictezi (să) dictezi dictai dictași dictaseși
a III-a (el, ea) dictea (să) dicteze dicta dictă dictase
plural I (noi) dictăm (să) dictăm dictam dictarăm dictaserăm, dictasem*
a II-a (voi) dictați (să) dictați dictați dictarăți dictaserăți, dictaseți*
a III-a (ei, ele) dictea (să) dicteze dictau dicta dictaseră
Intrare: dictam
dictam
Nu există informații despre flexiunea acestui cuvânt.
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)