2 intrări

16 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

DEZVĂȚÁ, dezvắț, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să-și piardă sau a-și pierde o deprindere, un obicei etc.; a (se) dezobișnui; a (se) dezbăra. – Pref. dez- + [în]văța.

dezvăța vtr [At: ANON. CAR. / Pzi: dezvăț / E: dez- + învăța] 1-2 A se dezobișnui (1-2).

DEZVĂȚÁ, dezvắț, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să-și piardă sau a-și pierde o deprindere, un obicei, un viciu; a (se) dezobișnui; a (se) dezbăra. – Dez- + [în]văța.

DEZVĂȚÁ, dezvăț, vb. I. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», mai rar prin «de la») A face (pe cineva) să piardă o deprindere, un obicei (rău); a dezobișnui, a dezbăra. Aceste sînt lucruri vechi, De care sînt dezvățate acum a noastre urechi. NEGRUZZI, S. III 100. Ciobanul rîdea pe sub mustață, căci a putut de loc (= pe loc) s-o dezvețe de un obicei. ȘEZ. V 84. ◊ Refl. Bătrînul nu se putea dezvăța de viața lui obișnuită din vremea tinereții. BART, S. M. 60.

A SE DEZVĂȚÁ mă dezvăț intranz. A-și pierde obișnuința (de a face ceva); a se dezobișnui. ~ să citească. /dez- + a învăța

A DEZVĂȚÁ dezvăț tranz. A face să se dezvețe. /dez- + a învăța

desvățà v. a face să uite cele învățate sau o deprindere.

2) dezvắț, a -á v. tr. (după învăț saŭ lat. *dĭsvĭtiare, it. divezzare). Dezobișnuĭesc, fac să uite un obiceĭ: a dezvăța de beție.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

dezvățá (a ~) vb., ind. prez. 3 dezváță

dezvățá vb., ind. prez. 1 sg. dezvăț, 3 sg. și pl. dezváță


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

DEZVĂȚÁ vb. v. dezbăra.

DEZVĂȚA vb. a (se) debarasa, a (se) descotorosi, a (se) dezbăra, a (se) dezobișnui, a (se) lăsa, a scăpa, (fig.) a (se) scutura, (fam. fig.) a înțărca. (S-a ~ de un viciu.)

A (se) dezvăța ≠ a (se) învăța, a (se) obișnui

A se dezvăța ≠ a se deprinde

A dezvăța ≠ a deprinde

Intrare: dezvățat
dezvățat participiu
participiu (PT2)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dezvățat
  • dezvățatul
  • dezvățatu‑
  • dezvăța
  • dezvățata
plural
  • dezvățați
  • dezvățații
  • dezvățate
  • dezvățatele
genitiv-dativ singular
  • dezvățat
  • dezvățatului
  • dezvățate
  • dezvățatei
plural
  • dezvățați
  • dezvățaților
  • dezvățate
  • dezvățatelor
vocativ singular
plural
Intrare: dezvăța
verb (VT34)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • dezvăța
  • dezvățare
  • dezvățat
  • dezvățatu‑
  • dezvățând
  • dezvățându‑
singular plural
  • dezvață
  • dezvățați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • dezvăț
(să)
  • dezvăț
  • dezvățam
  • dezvățai
  • dezvățasem
a II-a (tu)
  • dezveți
(să)
  • dezveți
  • dezvățai
  • dezvățași
  • dezvățaseși
a III-a (el, ea)
  • dezvață
(să)
  • dezvețe
  • dezvăța
  • dezvăță
  • dezvățase
plural I (noi)
  • dezvățăm
(să)
  • dezvățăm
  • dezvățam
  • dezvățarăm
  • dezvățaserăm
  • dezvățasem
a II-a (voi)
  • dezvățați
(să)
  • dezvățați
  • dezvățați
  • dezvățarăți
  • dezvățaserăți
  • dezvățaseți
a III-a (ei, ele)
  • dezvață
(să)
  • dezvețe
  • dezvățau
  • dezvăța
  • dezvățaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

dezvăța

  • 1. A face pe cineva să-și piardă sau a-și pierde o deprindere, un obicei etc.; a (se) dezobișnui; a (se) dezbăra.
    exemple
    • Aceste sînt lucruri vechi, De care sînt dezvățate acum a noastre urechi. NEGRUZZI, S. III 100.
      surse: DLRLC
    • Ciobanul rîdea pe sub mustață, căci a putut de loc (= pe loc) s-o dezvețe de un obicei. ȘEZ. V 84.
      surse: DLRLC
    • Bătrînul nu se putea dezvăța de viața lui obișnuită din vremea tinereții. BART, S. M. 60.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • Prefix dez- + [în]văța.
    surse: DEX '09