2 intrări

13 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație).

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație).

dizgrația [At: I. GOLESCU / V: (înv) desg~, (rar) dezg~, disg~ / P: ~ți-a / Pzi: ~iez / E: it disgraziare, fr disgracier] 1 vt A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci. 2 vi (Rar) A fi respingător, diform.

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. (În trecut, despre monarhi sau despre alte persoane suspuse sau influente; azi despre o persoană oarecare, mai mult cu sens ironic) A lipsi pe cineva de bunăvoința, de grația de care s-a bucurat pînă atunci, a-i retrage favoarea, a-l arunca în dizgrație. V. oropsi, urgisi. Nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecît pe oricine. CAMIL PETRESCU, U. N. 47. Vai!... sîntem amenințați Să ne pierdem locuința Și să fim dizgrațiați. ALEXANDRESCU, M. 209. - Pronunțat: -ți-a.

DEZGRAȚIÁ vb. I. v. dizgrația.

DIZGRAȚIÁ vb. I. tr. (Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. [Pron. -ți-a, p. i. 3,6 -iază, ger. -iind, var. dezgrația vb. I. / < it. disgraziare, fr. disgracier, după grație].

DIZGRAȚIÁ vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. (după fr. disgracier)

A DIZGRAȚIÁ ~éz tranz. înv. A scoate din grații; a lipsi de favorurile acordate. [Sil. -ți-a] /<fr. disgracier

disgrațià v. a înceta de a favoriza pe cineva.

* dizgrațiéz v. tr. (fr. disgracier, d. it. disgraziare). Urgisesc, oropsesc, scot din grație (din favoare).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

dizgrațiá (a ~) (-ți-a) vb., ind. prez. 3 dizgrațiáză, 1 pl. dizgrațiém (-ți-em); conj. prez. 3 dizgrațiéze; ger. dizgrațiínd (-ți-ind)

dizgrația (i-a) (ind. prez. 3 sg. și pl. dizgrațiază, 1 pl. dizgrațiem, ger. dizgrațiind)

Intrare: dezgrațiat
dezgrațiat participiu
participiu (PT2)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dezgrațiat
  • dezgrațiatul
  • dezgrațiatu‑
  • dezgrația
  • dezgrațiata
plural
  • dezgrațiați
  • dezgrațiații
  • dezgrațiate
  • dezgrațiatele
genitiv-dativ singular
  • dezgrațiat
  • dezgrațiatului
  • dezgrațiate
  • dezgrațiatei
plural
  • dezgrațiați
  • dezgrațiaților
  • dezgrațiate
  • dezgrațiatelor
vocativ singular
plural
Intrare: dizgrația
  • silabație: -ți-a info
verb (VT211)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • dizgrația
  • dizgrațiere
  • dizgrațiat
  • dizgrațiatu‑
  • dizgrațiind
  • dizgrațiindu‑
singular plural
  • dizgrația
  • dizgrațiați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • dizgrațiez
(să)
  • dizgrațiez
  • dizgrațiam
  • dizgrațiai
  • dizgrațiasem
a II-a (tu)
  • dizgrațiezi
(să)
  • dizgrațiezi
  • dizgrațiai
  • dizgrațiași
  • dizgrațiaseși
a III-a (el, ea)
  • dizgrația
(să)
  • dizgrațieze
  • dizgrația
  • dizgrație
  • dizgrațiase
plural I (noi)
  • dizgrațiem
(să)
  • dizgrațiem
  • dizgrațiam
  • dizgrațiarăm
  • dizgrațiaserăm
  • dizgrațiasem
a II-a (voi)
  • dizgrațiați
(să)
  • dizgrațiați
  • dizgrațiați
  • dizgrațiarăți
  • dizgrațiaserăți
  • dizgrațiaseți
a III-a (ei, ele)
  • dizgrația
(să)
  • dizgrațieze
  • dizgrațiau
  • dizgrația
  • dizgrațiaseră
verb (VT211)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • dezgrația
  • dezgrațiere
  • dezgrațiat
  • dezgrațiatu‑
  • dezgrațiind
  • dezgrațiindu‑
singular plural
  • dezgrația
  • dezgrațiați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • dezgrațiez
(să)
  • dezgrațiez
  • dezgrațiam
  • dezgrațiai
  • dezgrațiasem
a II-a (tu)
  • dezgrațiezi
(să)
  • dezgrațiezi
  • dezgrațiai
  • dezgrațiași
  • dezgrațiaseși
a III-a (el, ea)
  • dezgrația
(să)
  • dezgrațieze
  • dezgrația
  • dezgrație
  • dezgrațiase
plural I (noi)
  • dezgrațiem
(să)
  • dezgrațiem
  • dezgrațiam
  • dezgrațiarăm
  • dezgrațiaserăm
  • dezgrațiasem
a II-a (voi)
  • dezgrațiați
(să)
  • dezgrațiați
  • dezgrațiați
  • dezgrațiarăți
  • dezgrațiaserăți
  • dezgrațiaseți
a III-a (ei, ele)
  • dezgrația
(să)
  • dezgrațieze
  • dezgrațiau
  • dezgrația
  • dezgrațiaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

dizgrația dezgrația

  • 1. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN attach_file 2 exemple
    exemple
    • Nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecît pe oricine. CAMIL PETRESCU, U. N. 47.
      surse: DLRLC
    • Vai!... sîntem amenințați Să ne pierdem locuința Și să fim dizgrațiați. ALEXANDRESCU, M. 209.
      surse: DLRLC

etimologie: