2 intrări

28 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

dezgrația v vz dizgrația

DEZGRAȚIÁ vb. I. v. dizgrația.

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație).

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație).

DIZGRÁȚIE, dizgrații, s. f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. – Din it. disgrazia. Cf. fr. disgrâce.

DIZGRÁȚIE, dizgrații, s. f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. – Din it. disgrazia. Cf. fr. disgrâce.

dizgrația [At: I. GOLESCU / V: (înv) desg~, (rar) dezg~, disg~ / P: ~ți-a / Pzi: ~iez / E: it disgraziare, fr disgracier] 1 vt A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci. 2 vi (Rar) A fi respingător, diform.

dizgrație sf [At: ȘINCAI, HR. III, 131 / V: (înv) desg~, disgrácie, disg~ / P: ~ți-e / Pl: ~ii / E: it dizgrazia] 1 Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. 2 (Înv) Nenorocire. 3 (Înv) Neșansă. 4 Lipsă de grație în purtare, în înfățișare, în vorbire.

DEZGRÁȚIE s. f. v. dizgrație.

DEZGRÁȚIE s. f. v. dizgrație.

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. (În trecut, despre monarhi sau despre alte persoane suspuse sau influente; azi despre o persoană oarecare, mai mult cu sens ironic) A lipsi pe cineva de bunăvoința, de grația de care s-a bucurat pînă atunci, a-i retrage favoarea, a-l arunca în dizgrație. V. oropsi, urgisi. Nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecît pe oricine. CAMIL PETRESCU, U. N. 47. Vai!... sîntem amenințați Să ne pierdem locuința Și să fim dizgrațiați. ALEXANDRESCU, M. 209. - Pronunțat: -ți-a.

DIZGRÁȚIE, dizgrații, s. f. (În trecut) Pierderea bunăvoinței, a grației, a favoarei unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. V. urgisire, oropsire. A cădea în dizgrație. – Variantă: (învechit) dezgráție (NEGRUZZI, S. I 309) s. f.

DIZGRAȚIÁ vb. I. tr. (Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. [Pron. -ți-a, p. i. 3,6 -iază, ger. -iind, var. dezgrația vb. I. / < it. disgraziare, fr. disgracier, după grație].

DIZGRÁȚIE s.f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței unui om influent, cu putere. [Gen. -iei, var. dezgrație s.f. / < it. disgrazia, cf. fr. disgrâce].

DIZGRAȚIÁ vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. (după fr. disgracier)

DIZGRÁȚIE s. f. pierdere a favorii, a bunăvoinței unei persoane influente, a unui superior. (< it. disgrazia, după fr. disgrâce)

A DIZGRAȚIÁ ~éz tranz. înv. A scoate din grații; a lipsi de favorurile acordate. [Sil. -ți-a] /<fr. disgracier

DIZGRÁȚIE ~i f. Pierdere a favoarei, a bunăvoinței unui superior, a unei persoane influente. [Art. dizgrația; G.-D. dizgrației; Sil. -ți-e] /<fr. disgrâce

disgrațià v. a înceta de a favoriza pe cineva.

disgrație f. 1. pierderea bunelor grații ale unui om puternic: a cădea în disgrație; 2. lipsă de grație în purtare, vorbire.

* dizgrațíe f. (fr. disgrâce, d. it. disgrazia). A arunca pe cineva în dizgrație, a-l urgisi, a nu-l maĭ ĭubi.

arată toate definițiile

Intrare: dizgrația
  • silabație: -ți-a info
verb (VT211)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • dizgrația
  • dizgrațiere
  • dizgrațiat
  • dizgrațiatu‑
  • dizgrațiind
  • dizgrațiindu‑
singular plural
  • dizgrația
  • dizgrațiați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • dizgrațiez
(să)
  • dizgrațiez
  • dizgrațiam
  • dizgrațiai
  • dizgrațiasem
a II-a (tu)
  • dizgrațiezi
(să)
  • dizgrațiezi
  • dizgrațiai
  • dizgrațiași
  • dizgrațiaseși
a III-a (el, ea)
  • dizgrația
(să)
  • dizgrațieze
  • dizgrația
  • dizgrație
  • dizgrațiase
plural I (noi)
  • dizgrațiem
(să)
  • dizgrațiem
  • dizgrațiam
  • dizgrațiarăm
  • dizgrațiaserăm
  • dizgrațiasem
a II-a (voi)
  • dizgrațiați
(să)
  • dizgrațiați
  • dizgrațiați
  • dizgrațiarăți
  • dizgrațiaserăți
  • dizgrațiaseți
a III-a (ei, ele)
  • dizgrația
(să)
  • dizgrațieze
  • dizgrațiau
  • dizgrația
  • dizgrațiaseră
verb (VT211)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • dezgrația
  • dezgrațiere
  • dezgrațiat
  • dezgrațiatu‑
  • dezgrațiind
  • dezgrațiindu‑
singular plural
  • dezgrația
  • dezgrațiați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • dezgrațiez
(să)
  • dezgrațiez
  • dezgrațiam
  • dezgrațiai
  • dezgrațiasem
a II-a (tu)
  • dezgrațiezi
(să)
  • dezgrațiezi
  • dezgrațiai
  • dezgrațiași
  • dezgrațiaseși
a III-a (el, ea)
  • dezgrația
(să)
  • dezgrațieze
  • dezgrația
  • dezgrație
  • dezgrațiase
plural I (noi)
  • dezgrațiem
(să)
  • dezgrațiem
  • dezgrațiam
  • dezgrațiarăm
  • dezgrațiaserăm
  • dezgrațiasem
a II-a (voi)
  • dezgrațiați
(să)
  • dezgrațiați
  • dezgrațiați
  • dezgrațiarăți
  • dezgrațiaserăți
  • dezgrațiaseți
a III-a (ei, ele)
  • dezgrația
(să)
  • dezgrațieze
  • dezgrațiau
  • dezgrația
  • dezgrațiaseră
Intrare: dizgrație
dizgrație substantiv feminin
  • silabație: -ți-e info
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dizgrație
  • dizgrația
plural
  • dizgrații
  • dizgrațiile
genitiv-dativ singular
  • dizgrații
  • dizgrației
plural
  • dizgrații
  • dizgrațiilor
vocativ singular
plural
dezgrație substantiv feminin
substantiv feminin (F135)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dezgrație
  • dezgrația
plural
  • dezgrații
  • dezgrațiile
genitiv-dativ singular
  • dezgrații
  • dezgrației
plural
  • dezgrații
  • dezgrațiilor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

dizgrația dezgrația

  • 1. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN attach_file 2 exemple
    exemple
    • Nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecît pe oricine. CAMIL PETRESCU, U. N. 47.
      surse: DLRLC
    • Vai!... sîntem amenințați Să ne pierdem locuința Și să fim dizgrațiați. ALEXANDRESCU, M. 209.
      surse: DLRLC

etimologie:

dizgrație dezgrație

  • 1. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior.
    surse: DEX '09 DEX '98 DN antonime: grație (s.f.) attach_file un exemplu
    exemple
    • A cădea în dizgrație.
      surse: DLRLC

etimologie: