DESTĂINUIRE, destăinuiri, s. f. Acțiunea de a (se) destăinui și rezultatul ei; divulgare, mărturisire. Destăinuirea lui n-a impresionat-o. CAMIL PETRESCU, T. I 517. Tînărul se zăpăci de tot ascultînd destăinuirile atît de intime, mai ales cînd luară o întorsătură tristă. REBREANU, R. I 30. Privise... pe furiș... ca să poată aprecia efectul pe care o să-l aibă această destăinuire. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 168. A făcut tot ce putea ca să-mi provoace destăinuirea. IBRĂILEANU, A. 208.