derivație sf [At: I. D. GHICA, P. ap. CADE / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr dérivation, lat derivatio, -onis] 1-9 Derivare (1-6, 8-10). 10 Comunicare printr-un al doilea conductor între două puncte ale unui circuit închis prin care circulă curenți derivați. 11 Abatere a unui proiectil din planul de tragere cauzată de rotația în jurul axei sale. 12 Abatere, depărtare a unui vas plutitor din drumul normal sub acțiunea vântului sau a unui curent.

DERIVAȚIE, derivații, s. f. 1. Ramificație secundară (permanentă sau temporară) a unui curs de apă, a unei canalizări, a unui circuit electric, a unei conducte de fluid sau a unei căi de comunicație. Șoseaua fiind în reparație, automobilele o luau pe derivație. ♦ Lucrare prin care se abate un curs de apă (pentru irigație, alimentarea unui oraș etc.). 2. (Mil.) Abaterea unui proiectil din planul de tragere, cauzată de rotația în jurul axei sale. 3. (Lingv.) Derivare (1 b). «Căsuță» este format prin derivație din «casă». ▭ Fondul principal de cuvinte e în raporturi strînse cu structura gramaticală și datorită sistemului de derivație prin afixe sau alte mijloace. L. ROM. 1953, nr. 1, 23. Declinarea, conjugarea sau derivația cuvintelor sînt legile organizării interne ale limbii. MACREA, F. 18. 4. (Mat.) Operație în cadrul analizei matematice, folosită pentru a găsi derivata unei funcțiuni. – Variantă: (învechit) derivațiune (pronunțat -ți-u-) (ODOBESCU, S. III 29) s. f.

DERIVAȚIE s.f. 1. Ramificație, braț al unei ape, al unei canalizări, al unui circuit telefonic, electric etc. 2. Deviere a unui proiectil din planul de tragere, provocată de mișcarea sa de rotație. 3. Derivare (3) [în DN]. 4. Abatere a sîngelui sau a umorilor dintr-o parte a corpului în alta. ♦ Modificare a tulburărilor organice prin producerea unei reacții dintr-o altă zonă. [Gen. -iei, var. derivațiune s.f. / cf. fr. dérivation, it. derivazione, lat. derivatio].

DERIVAȚIE s. f. 1. ramificație secundară a unei căi de comunicație, a unui circuit telefonic, electric etc. 2. deviere a unui proiectil din planul de tragere. 3. lucrare hidrotehnică pentru transportul apei între conducta principală sau sursă și punctul de utilizare. 4. (lingv.) derivare (2). 5. abatere a sângelui sau a umorilor dintr-o parte a corpului în alta. ◊ modificare a tulburărilor organice prin producerea unei reacții într-o altă zonă. (< fr. dérivation, lat. derivatio)

DERIVAȚIE ~i f. 1) v. A DERIVA. 2) Ramificație secundară a unui curs de apă, a unei căi de comunicație sau a unui circuit electric. 3) Deviere a unui proiectil de la linia de tragere cauzată de rotația în jurul axei sale. [Art. derivația; G.-D. derivației; Sil. -ți-e] /<fr. dérivation, lat. derivatio, ~onis

derivațiune sf vz derivație

DERIVAȚIUNE s.f. v. derivație.

derivați(un)e f. 1. Med. acțiunea de a deriva; 2. Gram. modul cum o vorbă derivă dintr’alta.

*derivațiúne f. (lat. derivátio, -ónis). Acțiunea de a deriva, de a abate o apă (rîu, canal, lac). Apă abătută ast-fel. Med. Abaterea sîngeluĭ într’o parte ca să înlăture o iritațiune morbidă (revulsiune): vezicătorile provoacă o derivațiune a boaleĭ. Gram. Modu cum se formează un cuvînt din altu. Fiz. Comunicațiunea conductoare electrică pin mijlocu altuĭ conducător între doŭă puncte ale unuĭ circuit închis. Mar. Mișcarea pin care un corp se depărtează de direcțiunea normală. – Și -áție și -áre.

derivație (desp. -ți-e) s. f., art. derivația (desp. -ți-a), g.-d. art. derivației; pl. derivații, art. derivațiile (desp. -ți-i-)

derivație (-ți-e) s. f., art. derivația (-ți-a), g.-d. art. derivației; pl. derivații, art. derivațiile (-ți-i-)

derivație s. f. (sil. -ți-e), art. derivația (sil. -ți-a), g.-d. art. derivației; pl. derivații, art. derivațiile (sil. -ți-i-)

derivație

DERIVAȚIE s. v. derivare.

DERIVAȚIE s. (LINGV.) derivare. (~ cu prefixe.)