DEPĂRTA, depărtez, vb. I. (Uneori în concurență cu îndepărta) 1. Refl. A se duce din apropierea unei ființe sau a unui lucru, a pleca în altă parte. Oamenii se depărtau cîte unul. CAMILAR, N. I 40. Acuma s-a depărtat și mai tare, cu scaunul lui, de colțul mesei. SADOVEANU, P. M. 230. Se uită la el cu milă și parcă nu se îndura să se depărteze de dînsul. ISPIRESCU, L. 15. Biata fată... pornește în toată lumea, depărtîndu-se de casa părințască fără nici o nădejde de întoarcere! CREANGĂ, P. 286. ♦ A se înstrăina de cineva sau de ceva, a părăsi (pe cineva sau ceva). Neputința de a înțelege ce se petrece în sufletul și în corpul acelei ființe care se depărta de el, îl chinuia amar, pînă la disperare. BART, E. 216. 2. Tranz. A duce, a muta, a pune în altă parte; a ține pe cineva departe. Lopătarii depărtaseră corabia de uscat. ISPIRESCU, L. 24. De-aș putea să-i depărtez pe toți de-acasă. ALECSANDRI, T. I 216. ♦ A înlătura (dintr-o situație, dintr-o funcție sau o poziție oarecare); a alunga, a goni, a izgoni. Mi-a spus că-i pare rău că trebuie să mă depărteze din casa lui. GALACTION, O. I 77. Din locașul fericirii Pentru ce m-ai depărtat? ALECSANDRI, P. II 98. Brazii că se legănau... Dar voi ce vă legănați? Sau vreți cuibul să-mi stricați, De-aici să mă depărtați? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Fig. Putea ca să și-l închipuiască altfel de cum îl cunoscuse – sănătos în orice clipă – depărtînd însuși gîndul că un om ca el ar putea să se îmbolnăvească? MACEDONSKI, O. III 21. 3. Refl. A se abate, a devia. Dar ia, să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii. CREANGĂ, P. 184.