demult av [At: CORESI, EV. 353 / S și: de mult / E: de⁴ + mult] 1 Cu mult timp înainte, de multă vreme. 2 (Îf de (înv di) demult) Din trecut, de altădată. 3 (Îf mai demult) Odinioară. 4 (Înv) Cel mai demult, primul.

DEMULT adv. Cu mult timp înainte, de multă vreme. Iar mama mea a murit demult. SADOVEANU, D. P. 67. ◊ Loc. adj. De demult = din trecut, de altădată. Sindipa l-a îndemnat să asculte o poveste ciudată a altui om de demult. SADOVEANU, D. P. 176. Căci astăzi dacă mai ascult Nimicurile-aceste, Îmi pare-o veche, de demult Poveste. EMINESCU, O. I 188. În vremea de demult, dobitoacele toate, De împăratul leu sătule, dezgustate Își aleseră lor Un alt stăpînitor. ALEXANDRESCU, P. 126. ◊ Loc. adv. Mai demult = odinioară.

DEMULT adv. 1) Cu mult timp în urmă. 2) De multă vreme. ◊ Mai ~ mai de multă vreme. În vremuri de ~ într-un trecut îndepărtat. /de + mult

demúlt V. mult.

dimult av vz demult

demult (odinioară) adv. (S-a întâmplat ~.)

demult (odinioară) adv. (s-a întâmplat ~; răspunde la întrebarea: când?)

demult (de vreme îndelungată, dintr-o vreme îndepărtată) prep. + adv. (răspunde la întrebarea: de când?)

demult (odinioară, cândva) adv. (răspunde la întrebarea: când?)

demult (răspunde la întrebarea: cînd?)

demult.

de demult (de odinioară) prep. + adv.

de demult (de odinioară) prep. + adv.

mai demult (odinioară) loc. adv.

de demult

de demult.

DEMULT adv. v. cândva.

DEMULT adv. cîndva, odată, odinioară, vreodată, (înv. și reg.) oarecînd, (înv.) vreodinioară. (~ în trecut.)